Am fost la Alba Iulia pentru prima dată, ca mulți dintre clujeni, undeva în timpul școlii generale – să vedem unde „s-a înfăptuit Unirea”. Am vizitat muzeul și celula lui Horea, descoperind pe drum și niște ruine. De câtva timp mă tot minunez cum s-au transformat ruinele într-o mândrețe de cetate.
Dar în articolul ăsta nu e vorba despre ziduri, ci despre oameni.
Alba Iulia nu are filarmonica, teatrul sau opera pe care le are Clujul. De altfel, are o singură sală de cinema, despre care nici nu știu dacă funcționează cum trebuie. În schimb, Alba Iulia are funcționari publici care, dimineața la 7 sau seara la 11, montează și demontează bannere la evenimentele organizate de ei, care cară baxuri cu apă și au grijă ca artiștii invitați să aibă de toate, care își bat capul cu tot ce înseamnă organizarea unui eveniment – de la concept și invitați la distribuția pixurilor în mapele de presă. Are evenimente la care Consiliul Județean și Primăria lucrează împreună (*cough* *cough* Cluj).
E o listă lungă de evenimente în Alba, care nu prea ia pauză nicicând în timpul anului: golf, jazz, folk, muzică, teatru, film, poezie, zidurile cetății Alba Carolina au devenit o scenă imensă pe care orașul își scrie viitorul. Universitățile au luat avânt și fură cu curaj studenți din Cluj.
La Noaptea Muzeelor, toți angajații Muzeului Unirii s-au costumat în personaje istorice: de la vlădică la opincă, directorul, directorul adjunct, purtătorul de cuvânt și probabil portarul, angajații s-au transformat în centurioni, luptători daci, Mihai Viteazu, Horea, Regele Ferdinand, Regina Maria. Puteau sta acasă, să își ia leafa de bugetari. Au ales să muncească, au făcut spectacol și am văzut prima dată în viață un adevărat stand up comedy cu daci și romani.
Și asta mi se pare de senzație în Alba Iulia: numărul enorm de oameni cărora le pasă.
Am mers acolo cu școala; apoi în delegații; iar acum cred că îmi fac abonament la Cetate! Se poate?