Luminația oamenilor fericiți

firtree-chrysanthemums

Am mers azi și am aprins lumânări. Am văzut oameni triști, oameni căzuți pe gânduri, oameni veniți pe fugă s-o bifeze și pe asta, bătrâni urcând cu greu dealul spre mormintele bătrânilor lor și zicând „aci om fi și noi imediat”, coadă la cișmeaua cu apă pentru flori, „apăi noi punem florile, dară mâine iară le cumpărăm de la poarta cimitirului”, multă lume făcându-și cruce, câțiva nemișcați, privind drept spre pietrele cu nume, vizibili prin pietrificarea lor voită sau nevoită în forfota generală.

Și am văzut că adesea când doi cunoscuți se întâlneau, încercau parcă să contrazică normele obișnuite: de obicei ne zâmbim, acum avem grijă să nu schițăm vreun zâmbet, dăm serios din cap, pe scurt – ne comportăm ca la înmormântare.

Nu înțeleg de ce. Mai bine zis, înțeleg durerea unei pierderi, e firească purtarea reținută într-un spațiu al reculegerii, dar mă întreb de ce luăm cu noi chiar și acolo, la capătul oricărui drum, perdeaua conveniențelor sociale exagerate.

Eu zâmbesc.

Pentru că atunci când aprind lumânări, o fac pentru oameni care în amintirea mea sunt zâmbete. Sigur, îi văd și azi din postura copilului de atunci, dar pentru mine au însemnat râsete, bucuria regăsirii după grădiniță sau școală, vacanțe, un Moș Crăciun foarte priceput la păcăleli, o precizie nemțească frumos predată prin puterea exemplului și o capacitate infinită de a face surprize plăcute celor din jur.

Nimic nu s-a schimbat, pentru că am luat tot ce am știut lua din povestea lor, și mai învăț încă.

De aceea, îmi cer iertare dacă găsiți zâmbetul meu nepotrivit. Dar gândul m-a dus la cei mai fericiți oameni pe care i-am cunoscut vreodată.