De ce ziarele nu devin afaceri profitabile?

cherriesA cumpărat un kil de cireşe şi le-a vândut apoi mai scump, bucată cu bucată. Din profit, a luat două kile de cireşe. Şi uite-aşa, a ajuns să aibă cel mai mare hypermarket de cireşe din Europa. Apoi şi-a făcut ziar, iar peste un an ziarul lui a dat faliment.

Înlocuiţi acum „cireşe” cu agenţie de turism sau de publicitate, afaceri imobiliare, fond de investiţii, benzinărie. Aproape orice. Povestea stă în picioare: oameni care au lansat sau care au condus afaceri de succes în România s-au dovedit incapabili să susţină un ziar. Adică nu au putut crea un produs care, după o perioadă de investiţii, să se susţină singur, nu să le provoace în continuare pierderi. Dacă un ziar nu trăieşte pe propriile picioare, e deja irelevant dacă, în practică, falimentul e declarat sau nu – oricum, independenţa editorială îi este compromisă.

Nu cred că îi consideră cineva proşti pe marii oameni de afaceri ai României. Îi bănuim de necinste, de şiretenie, de o mulţime de alte păcate, dar inteligenţanu le-a fost contestată. Ce face oare ca, atunci când oamenii ăştia se ocupă de presă, să nu mai ştie să creeze profit?

Nu am un răspuns definitiv. Cred că, în primul rând, nimeni nu a înţeles că ziarul e vândut de conţinut, aşa că metoda Ladima de a angaja reporteri ca pe ciorapii ţigăncilor din Mihai Viteazu, trei la un leu, nu va da rezultate. Că redactorii cărora le trimite mama pachet cu mâncare de acasă nu vor crea ziarul pe care să îl laşi copiilor moştenire. Nu am văzut să se răsplătească performanţa; câţi dintre voi ştiţi ca materialele premiate ale unor jurnalişti din Cluj să fie recompensate serios şi în redacţiile proprii, dincolo de felicitări?

Poate că toţi aceşti oameni de afaceri care vin şi „fac presă” nu au reuşit încă să găsească acel condiment pe care l-au pus în reţetele din fabricile lor de cârnaţi, gherghefuri şi motostivuitoare. Poate că adevărul, materia primă a presei, e mai greu de furat la cântar.

 

Patroni de fabrici de cârnaţi

patul-lui-procust-343637l– Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu opt mii de lei pe lună.

– Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru opt mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… că mor, săracii, de foame…

Să înlocuim Ladima şi Vasilescu din Patul lui Procust cu nişte nume la alegerea domniilor voastre, din societatea contemporană. Specialişti în bugete pentru care oamenii sunt o cifră statistică, iar presa o fabrică de cârnaţi sau gogoşi, oricum ceva care are legătură multă cu burta şi puţină cu mintea.

Ignorăm conţinutul original şi facem revista presei. Jurnaliştii îi plătim mediocru, sau doar cât e nevoie ca să stea în banca lor şi să ne admire pe noi. Regulile profesiei sunt nişte fantezii. Faptul că gazeta trăieşte nu poate fi explicat prin veniturile obţinute din vânzări şi publicitate.

Dacă vrei să trăieşti corect, din profitul ziarului, „te vinzi” şi „eşti comercial”. În 2008, în România, există gazete care sunt adevărate miracole ale economiei de piaţă, dar pentru a căror supravieţuire explicaţia a fost scrisă de prin 1933, de Camil Petrescu. Despre ele însă, tăcere.


– Şase mii Rador… Telegrame din străinătate…

– N-avem nevoie… apărem la două după-masa, le tăiem din gazetele de dimineaţă.

[…]
În redacţie: trei redactori a câte douăzeci de mii pe lună… şaizeci de mii… doi a câte…

– Mă rog, întâi pune un director cu douăzeci de mii pe lună… Doi redactori, unul cu zeci mii şi altul cu opt mii pe lună.

Lui Ladima nu-i venea să creadă:

– Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu opt mii de lei pe lună.

– Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru opt mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… că mor, săracii, de foame…

Ladima s-a sculat din fotelul negru de la birou:

– Domnule Vasilescu, aşa nu se poate face gazetă.

[…]

Tata a zâmbit cu duioşie, ca unui bolnav.

– Ţă… ţă… ţă… Asta nu se poate, domnule Ladima… nu se poate… Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete.

– Dar atunci vom apărea cu material trezit cunoscut din ziarele de dimineaţă.

– Îl mai aranjaţi dumneavoastră. În afară de dumneata, doi redactori şi un secretar de redacţie ajunge… Patru inşi pot scrie foarte bine o gazetă.

Amicul meu a făcut ochii verzi mari cât prunele, obrajii poroşi i s-au contractat:

– Dar secretarul de redacţie… nu scrie la nicio gazetă din lume. El numai adună materialul, îl pune în ordine, paginează…

– De ce să nu scrie? Va scrie…

Rezultatul a fost că Ladima a plecat acasă… declarând că în condiţiile acestea el nu poate să-şi „ia răspunderea”.