Jurnaliști: de la dinozauri la early adopters

moments agoDacă citiți acest articol la câteva minute după ce l-am scris, adică în dimineața zilei de vineri, 19 aprilie, aveți la îndemână în direct un exemplu de jurnaliști care folosesc tehnologia pentru a-și informa publicul LIVE de pe teren: un polițist a fost împușcat în campusul MIT Boston, a urmat o urmărire cu mașini de poliție, s-au auzit explozii din zona Watertown.

Jurnaliștii transmit live: articol live text cu format special în The Guardian, listă creată pe Twitter în care se vede ce publică ziariștii de la fața locului.

E un nou exemplu al faptului că jurnaliștii n-au de ce să se teamă de social media, care ar trebui să devină cel mai bun prieten al lor. Aseară, am participat la prima ediție a „Open thinking for open organisations”, o întâlnire cu mulți oameni din zona IT, promotori open-source și developeri, cărora le-am explicat la ce să se aștepte atunci când lucrează cu jurnaliști / redacții pe post de clienți.

Istoricul amnezic: de la HTML si PDF-uri la CMS-uri customizate, ziarele au trecut prin transformari (si pe drum si-au pierdut arhiva)
Istoricul amnezic al presei: de la HTML si PDF-uri la CMS-uri customizate, ziarele au trecut prin transformari (si pe drum si-au pierdut arhiva). Prezentare la „Open thinking for open organisations”

Am vorbit despre istoricul amnezic al ziarelor online în România, despre modul în care jurnaliștii (nu) folosesc tehnologia, despre cum platformele de conținut ar trebui să reflecte structura diferită a articolelor diferite (despre arhitectura informației ar fi multe de spus), despre „competiția” cu social media. Am vorbit despre cum jurnaliștii nu mai pot controla singuri agenda publică, pentru că și instituțiile sunt pe Twitter:

Dar cea mai mare schimbare trebuie să se producă în rândul jurnaliștilor: dacă, acum, o redacție din Cluj ar avea buget nelimitat pentru schimbarea ediției online, ar ști ce să ceară unei firme de programare? Câți jurnaliști au auzit de Vine, câți știu ce înseamnă MT pe Twitter, câți au urcat vreodată o înregistrare pe Soundcloud, câți știu face un simplu embed?

Mult mai important: câți vor să învețe? Faptul că unii nu vor e o șansă pentru restul: cu condiția să treacă de la statutul de „dinozauri” la cel de „early adopters”.

Faceți diferența între jurnaliști și șefii lor

spiderman-seful

Luați titlul ca pe-o rugăminte personală după isteria din ultimele zile – cu îngroparderea lui Nicolaescu, printre altele. S-a manifestat din nou acea formă inevitabilă de ipocrizie publică: telespectatorii condamnă circul de la televiziuni, la care se uită însă de zor, ca să vadă cât de mare e circul.

Ca să înțelegeți cine conduce presa, vă dau o istorie personală cu morală anunțată: jurnaliștii nu sunt cei care, de cele mai multe ori, decid forma și conținutul a ceea ce noi vedem / citim. Sunt foarte puțini jurnaliștii cu condei, care înțeleg presa, ajunși în funcții de decizie (Cătălin Tolontan, Mihnea Măruță, Vlad Petreanu… printre alții). Iar șefii din presă sunt de obicei o cu totul altă specie, pentru că în primul rând ei nu sunt jurnaliști.

Acum câțiva ani, aveam o discuție cu un Manager. Om important, cu scaun directorial, care încerca să ne explice de ce la noi în redacție sunt prea mulți ziariști, care au prea puțin de lucru.

Colegul cu care eram i-a spus: „Avem și un săptămânal, care înseamnă subiecte mari, documentate, care iau timp. Pe lângă asta, au nevoie de timp pentru cotidian”. Replica Managerului ne-a lăsat fără replică: ”Să meargă să scrie pentru săptămânal. Pe drum sigur văd ei ceva care poate deveni știre în cotidian”.

Așadar, dragi cititori, știrile sunt acele lucruri care se întâmplă pe stradă zi de zi, în general când trece un jurnalist pe lângă ele.

Ulterior, câțiva colegi de-ai mei au fost dați afară, doar că nu au plecat, pentru că restul lumii și-a tăiat din salarii ca să păstreze echipa intactă „la negru”. Echipa aceea nu mai există, dar Managerul a fost promovat și lucrează azi pe un scaun și mai frumos. Doar mai sunt ziare de închis în România!

 

Pe aceeași temă:

[vc_tabs interval=”0″ width=”1/1″ el_position=”first last”] [vc_tab title=”Patroni de fabrici de cârnaţi”] [vc_column_text width=”1/1″ el_position=”first last”]
patul-lui-procust-343637lSpecialişti în bugete pentru care oamenii sunt o cifră statistică, iar presa o fabrică de cârnaţi sau gogoşi, oricum ceva care are legătură multă cu burta şi puţină cu mintea.
Patroni de fabrici de cârnați
[/vc_column_text] [/vc_tab] [vc_tab title=”Nu mai stau o sută la uşă!”] [vc_column_text width=”1/1″ el_position=”first last”]
stima-de-sineSă nu-i credeţi. Atunci când vin şi vă spun că nu contaţi sau că vă pot da afară oricând. Patroni sau şefi cu titluri de dânşii inventate, care n-au înţeles că nu au ce căuta într-o redacţie.
Nu mai stau o sută la ușă!
[/vc_column_text] [/vc_tab] [/vc_tabs]

De ce se tem ziarele de internet

Drumul presei tradiţionale către internet a fost un fel de dragoste cu de-a sila. Relaţia a pornit de la teamă: dacă internetul va distruge presa tipărită? Încet-încet, redacţiile au priceput de ce e bine să
aibă conţinut online, dar cu paşi mici şi ezitanţi: conţinut publicat după ora de tipar, sau care trebuie plătit, sau pe bază de abonamente – modele vechi pentru un nou mediu.

Suntem astăzi în situaţia în care, de voie în cazul unora, de nevoie în cazul altora, ziarele tradiţionale şi-au găsit un pic de loc în online. Dar de ce cresc surse de informare precum Huffington Post, în timp ce New York Times are nevoie să fie salvat? Cum de bloguri scrise de un om sunt mai citite decât ziare ale unor comunităţi de sute de mii de oameni?

Acest text încearcă să justifice o părere: că ziarele se tem încă de tehnologie şi asta se vede şi în forma şi în conţinutul site-urilor. Niciun ziar online nu este încă integrat cu adevărat în mediul din care face parte; senzaţia este că se aduc cu forţa în online pagini care, în loc să fie tipărite, sunt afişate pe ecran, iar dezbaterea e „câte coloane să aibă site-ul”. Şi atât.

Cum ar putea arăta un altfel de ziar?

 

Un altfel de ziar

exemplu de alertăImaginaţi-vă un ziar care publică pe Twitter (sau orice sistem similar, gratuit şi universal accesibil) alerte în cazul unor evenimente importante, neaşteptate sau foarte urmărite (accidente, situaţia traficului, avertizări meteo, decizii de impact ale autorităţilor, demisii, scorul live al unor meciuri). Da, există sisteme livescore şi acum, dar alertele Twitter pot fi primite pe mobil gratuit, nu contra-cost, cum fac acum unii operatori din RO. Cei care au apelat la pagini de Twitter n-au făcut decât să dubleze RSS-ul publicând linkuri către mai toate articolele deja apărute în ziar – inutil!

articol stil wiki
Pe măsură ce subiectul începe să aibă „cărniţă”, alerta devine o primă formă de articol pe site-ul ziarului. Informaţiile suplimentare curg în continuare şi articolul se actualizează, dar sistemul permite citirea variantelor mai vechi (istoric al paginii, stil wiki). De ce istoric? Pentru că cititorul va avea încredere mai mare când informaţiile nu se evaporă, aşa cum nu dispar brusc cuvinte din pagina tipărită, iar jurnalistul ar fi şi el responsabilizat, fiindcă greşelile nu dispar în neant.

Un site de ziar bine făcut ar trebui să permită şi comentarii şi trackbacks (acele linkuri care dau de ştire că despre subiect s-a scris altundeva); de multe ori, mai ales în cazul unor evenimente în desfăşurare, sunt bloggeri care încep să scrie şi pun poze cu mult înaintea presei. Aşa se duce vestea – de ce nu ar porni de pe pagina de ziar?

contextÎn timp, articolul mai are nevoie de ceva: context. Documentariştii (un lux pentru presa din România!) pot umple spaţiile „din jurul sensului” şi, pentru că suntem pe net, pot oferi o gamă de linkuri şi resurse cu privire la aproape orice subiect. Iar cum online credibilitatea unui site necunoscut e greu de apreciat, selecţia lor de către un cunoscător este extrem de valoroasă. Tot context oferă şi bloggerii care vin cu perspectiva lor asupra unui subiect, din unghiuri la care redactorii ziarului nu s-au
gândit.

S-a încheiat evenimentul? Dezbaterea continuă. Există comentarii, forumuri şi discuţii live (imaginaţi-vă că discutaţi în direct cu jurnalistul care a fost la locul prăbuşirii unui avion. Ce aţi întreba?).

Materialele complexe pot include, pe internet, interactivitate de la cel mai de bază nivel. De exemplu, cititorul poate vedea un sumar al unei investigaţii şi apoi decide în ce ordine să citească părţile de care este interesat (nu un cearşaf de 10.000 de semne în care se pierde în detalii tehnice).

Dincolo de pagini de ziar

img class=”mosimage” title=”ziarul ca baza de date” alt=”ziarul ca baza de date” src=”images/stories/2009/02februarie/thumbnails/thumb_4bazadedate.jpg” width=”150″ height=”52″ align=”right” border=”0″ hspace=”5″ vspace=”5″ /> De altfel, chiar forma în sine a unui articol online este o moştenire a printului. Cine ne cere ca online să avem: titlu, lead, text? Sau texte enorme, cu intertitluri sau nu, împărţite uneori pe pagini, ca să crească numărul de pageviews? În primul rând, nu orice trebuie să fie „story” clasic; gândiţi-vă cum ar arăta Wikipedia dacă ar putea răspunde din prima la o întrebare de genul „în ce filme au jucat împreună Louis de Funes şi Catherine Deneuve”, aplicaţi asta la un site de ziar. Cere ca anumite informaţii să fie stocate în baze de date (informaţie structurată), nu articole (poveşti).

În plus, încântaţi de faptul că pot pune filmuleţe online, unii producători de conţinut insistă să mute într-o categorie separată articolele cu video, fără să le lase unde aparţin natural. Irelevant – dacă vreau să văd doar filme, merg pe Youtube; pe un site de ziar scanez după subiect şi abia la ceea ce îmi atrage atenţia mă uit, eventual, la conţinutul video (CNN face firesc delimitarea şi, la un text, are tab-uri de READ şi WATCH, după preferinţe).

Mulţumesc pentru răbdare, dacă aţi ajuns aici 🙂 Vestea bună e pentru toate astea nu trebuie o investiţie de un milion de euro în „consolidarea diviziei online şi integrarea operaţiunilor grupului”. Tehnologia e tot mai ieftină, iar schimbările în modul de gândire costă, dar nu bani. Scumpi vor rămâne însă ziariştii pentru care să merite să ai un asemenea sistem!

Nu mai stau o sută la uşă!

[quote author=”un şef de gazetă + televiziune, Anno Domini 2.000” style=”bigquote grey”] Nu-ţi convine? N-ai decât să te cari. Mai sunt o sută ca tine care abia aşteaptă să vină să-ţi ia locul” [/quote]

[quote author=”dragul de Vasilescu” style=”bigquote grey”] „Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete”[/quote]

 

Să nu-i credeţi. Atunci când vin şi vă spun că nu contaţi sau că vă pot da afară oricând. Patroni sau şefi cu titluri de dânşii inventate, care n-au înţeles că nu au ce căuta într-o redacţie; îi asemuiam într-o vreme cu patronii de fabrici de cârnaţi – am greşit, ăia îşi cunosc mai bine afacerea.

Când vor să vă facă să vă simţiţi mici şi neştiutori, când vă numesc naivi ca un reproş, când îşi bat joc de nu doar de ceea ce faceţi, ci mai ales de ceea ce vreţi să fiţi ca om, nu uitaţi că nu mai sunt alţi 100 care stau la coadă să vă înlocuiască.

Nu 100 ca voi – în cele din urmă, Vasileştii de azi se vor înconjura de mici clone ale lor, care vor da fericite din cap a aprobare până vor închide gazeta la care lucrează, pentru că nu a mai fost nimeni care să le pună oglinda în faţă.

 

Dacă doriţi să recitiţi:
Patroni de fabrici de cârnaţi – Ladima, Vasilescu, Patul lui Procust şi presa de azi

 

stima-de-sine

Patroni de fabrici de cârnaţi

patul-lui-procust-343637l– Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu opt mii de lei pe lună.

– Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru opt mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… că mor, săracii, de foame…

Să înlocuim Ladima şi Vasilescu din Patul lui Procust cu nişte nume la alegerea domniilor voastre, din societatea contemporană. Specialişti în bugete pentru care oamenii sunt o cifră statistică, iar presa o fabrică de cârnaţi sau gogoşi, oricum ceva care are legătură multă cu burta şi puţină cu mintea.

Ignorăm conţinutul original şi facem revista presei. Jurnaliştii îi plătim mediocru, sau doar cât e nevoie ca să stea în banca lor şi să ne admire pe noi. Regulile profesiei sunt nişte fantezii. Faptul că gazeta trăieşte nu poate fi explicat prin veniturile obţinute din vânzări şi publicitate.

Dacă vrei să trăieşti corect, din profitul ziarului, „te vinzi” şi „eşti comercial”. În 2008, în România, există gazete care sunt adevărate miracole ale economiei de piaţă, dar pentru a căror supravieţuire explicaţia a fost scrisă de prin 1933, de Camil Petrescu. Despre ele însă, tăcere.


– Şase mii Rador… Telegrame din străinătate…

– N-avem nevoie… apărem la două după-masa, le tăiem din gazetele de dimineaţă.

[…]
În redacţie: trei redactori a câte douăzeci de mii pe lună… şaizeci de mii… doi a câte…

– Mă rog, întâi pune un director cu douăzeci de mii pe lună… Doi redactori, unul cu zeci mii şi altul cu opt mii pe lună.

Lui Ladima nu-i venea să creadă:

– Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu opt mii de lei pe lună.

– Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru opt mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… că mor, săracii, de foame…

Ladima s-a sculat din fotelul negru de la birou:

– Domnule Vasilescu, aşa nu se poate face gazetă.

[…]

Tata a zâmbit cu duioşie, ca unui bolnav.

– Ţă… ţă… ţă… Asta nu se poate, domnule Ladima… nu se poate… Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete.

– Dar atunci vom apărea cu material trezit cunoscut din ziarele de dimineaţă.

– Îl mai aranjaţi dumneavoastră. În afară de dumneata, doi redactori şi un secretar de redacţie ajunge… Patru inşi pot scrie foarte bine o gazetă.

Amicul meu a făcut ochii verzi mari cât prunele, obrajii poroşi i s-au contractat:

– Dar secretarul de redacţie… nu scrie la nicio gazetă din lume. El numai adună materialul, îl pune în ordine, paginează…

– De ce să nu scrie? Va scrie…

Rezultatul a fost că Ladima a plecat acasă… declarând că în condiţiile acestea el nu poate să-şi „ia răspunderea”.