Un loc in care nu as filma

Sa presupunem, pe durata lecturii acestui text, ca esti credincios. Unul adevarat, vreau sa spun, nu cineva care face zgomot cand pleaca spre biserica, sa il auda vecinii.

Sa mai presupunem si ca, intr-o zi, in oras sosesc moastele Sfantului Oareşcarenie. Fiind un credincios sincer, te hotarasti sa mergi sa saruti sfintele, sa freci naframa de lada  sa se transmita protectia data de sfant si sa atingi banii de relicvariu, ca sa se inmulteasca.

Ce vei gasi acolo, in biserica, dupa cozi de kilometri ? Ce vei gasi in momentul in care ajungi fata in fata cu simbolul credintei tale, adica atunci cand esti in sfarsit in locul in care atingi cu sufletul o parte din imparatia in care vrei sa ajungi?

In acel moment care, pentru un credincios adevarat, ar putea fi clipe de intima reflectare si liniste sufleteasca, te va astepta o camera de televiziune, gata sa inregistreze spre beneficiul populatiei zisele trairi sufletesti.

Asa ca, vazand ca te filmeaza, o sa ai grija sa faci tot ce trebuie, nu ce simti, sa respecti perfect ritualul si sa fii un model de credinta televizata.

Iar cand te intorci acasa, o sa faci un pic de zgomot, sa vada si vecinii la stiri ca esti credincios adevarat.

EXCLUSIV! FOTO / VIDEO Cum ne-am distrat în weekend

Băăă, ai văzut pozele cu Gigel? Frate, ce varză a fost în weekend!

Când mi-am cumpărat prima dată domeniu şi hosting,  înainte de a avea blog pe el, făcusem nişte conturi FTP ca prietenii să-şi descarce pozele de pe la chefuri. Un fel de social sharing cu parolă şi numai pentru participanţi.

Prin urmare, pe cât de normală mi se pare dorinţa să ai poze de pe unde ai fost, pe atât de ciudat mi se pare că, luni la prima oră, toată lumea umple internetul cu poze de la orgiile beţiile de sâmbătă noaptea, să le vadă tot cartierul. VIDEO! Vezi cum a căzut Pătrăţel de pe masă drept în nas. FOTO: Două fete se sărută sus, sus pe bar, sus pe bar. Cu explicaţii şi tag pe Facebook.

Cred că deja e mai important să ARĂŢI lumii că te-ai distrat, decât să te distrezi. Nu simt nevoia să spun pe Facebook câte sticle de Jager şi-au găsit un vesel sfârşit pe esofagul meu. Iar cine ştie sentimentul ăla unic de „bliţ băgat hăpt în uăchi în penumbră”, care te face să arăţi beat criţă şi dacă tu erai treaz ca ceasul cu cuc, ştie şi ce mişto e să vadă pozele alea luni pe net.

Nici măcar nu mai poţi merge într-un club fără să te trezeşti că moaca ta uşor aburizată dă marfă pentru cefacemlanoapte şi chefitudine şi flic flac şi alte-poze-cu-oameni-beti-din-birt-dat-com, de tre să te protejezi când ieşi în oraş, eventual purtând faţa altuia. Câţi dintre ei au un link, un buton, ceva, gen „şterge poza asta, sunt în ea şi nu o vreau online”? Dacă ziariştii de monden din ţara asta şi-ar scoate nasul din decolteul vedetelor şi ar face rubrici cu cele mai tari chefuri, ar avea marfă pentru mii de ziare.

Până unde dăm share vieţii noastre sociale? Spunem unde suntem, spunem cu cine suntem, mai e cazul să vărsăm şi imagini? Dacă nu e documentat pe Facebook, înseamnă, oare, că nu s-a întâmplat deloc?!