Primăria Cluj-Napoca is looking for networking on Facebook

UPDATE: Adevărul zice că ar fi fals contul Primăriei. Asta ar explica lipsa de răspuns. Dar, FYI, despre ce e vorba:

Primăria Cluj-Napoca avea patru prieteni şi m-a chemat să-i fiu al cincilea. Da, vorbim de Facebook, unde Primăria tocmai şi-a deschis cont. Nu pagină, nu grup, ci cont de user. E perfect, pentru că îi veţi putea întreba direct de ce oraşul mai are încă stema asta oribilă care e şi poza de profil acum, în locul vechii steme a Clujului.

Pe această cale, vă anunţ că Primăria Cluj-Napoca este fan TIFF (să fie aşa şi în viaţa reală), iar citatul ei preferat este Transilvaniae Civitas Primaria. Sunt curios cine-i la butoane şi ce se întâmplă cu pagina asta după ce Apostu pierde alegerile.

De când am scris cele două preferate, Primăria are deja 15 prieteni, majoritatea jurnalişti. Parcă văd că într-o săptămână mă depăşeşte! :))

Copiii nu îi salvăm pe Facebook. Confesiunile unui blogger fără suflet

Nu dau bani cerşetorilor pe stradă. M-au înduioşat, pe vremuri, bunicile cu ochi lăcrămoşi care se prefăceau că vând seminţe, cumpăram umeraşe de la ambulanţi şi ghiocei doar de la bătrânele, nu din florării, dar m-am potolit. Acum, le văd ca afaceri în care tranzacţia se face cu o singură monedă: împăcarea conştiinţei celui care „ajută”.

Regula se păstrează online. De când stau mult pe Facebook, am descoperit şi acolo aceleaşi mecanisme. Primesc zilnic zeci de invitaţii să salvez copiii din Haiti. Să ajut la reconstrucţia din Chile. Să fac imagine României. Ştiţi cum funcţionează? Dai nişte clickuri şi apoi îţi inviţi toţi prietenii să facă acelaşi lucru.

Copiii din Chile şi Haiti rămân la fel de flămânzi, pentru că nu le dă nimeni de mâncare clickuri pe Facebook. În acelaşi timp, mii de „internauţi” se mândresc, în sinea lor, cu faptul că au ajutat! De fapt, n-au făcut decât să-şi liniştească conştiinţa. Impulsul de a ajuta e de bună credinţă, e unul din motivele pentru care cred că oamenii sunt în esenţă buni, dar se pierde pe programe sau în direcţii complet inutile sau irelevante.

Dacă vreţi să ajutaţi cu adevărat, regula e simplă: nu alegeţi calea cea mai uşoară (don’t take the easy way out, francofonilor!). Există structuri, organizaţii, care ajută în mod real. Sper ca în perioada următoare să vă prezint câteva dintre ele şi aici, pe blog. Un voluntar al Habitat for Humanity International care a venit şi la Cluj, Mike Meaney, e acum şeful echipei de reconstrucţie din Haiti. Habitat are nevoie de toate donaţiile posibile pentru a clădi acolo case simple. Se poate dona online. Aceste clickuri costă mai mult decât cele de pe Facebook, dar schimbă ceva!

În 13 martie, la Cluj, Teodora Enache va concerta în sprijinul Fundaţiei de Caritate Herald. Cei 35 de lei pe care îi daţi pe bilet vor merge spre mamele din Cluj care îşi cresc singure copiii.

Prin urmare, consideraţi-mă fără suflet, dar în continuare nu voi sprijini prea multe cauze pe Facebook, nu voi deveni fanul mişcărilor de „raising awareness” şi atât, nu voi da click pe tot felul de linkuri care nu schimbă lumea. Dar pe cei care vor să ridice case pentru familii muncitoare, dar sărace, îi aştept şi anul ăsta pe şantierul Habitat.

Un pont pentru domni

Prietenii din lista mea de Facebook au văzut că, de-o vreme, în dimineţile când răsare şi inspiraţia, nu doar soarele, postez „ştirea de dimineaţă” – un pretext ca să începem ziua zâmbind, plecând de la una din prostiile de ştiri pe care le regăsim la categoria „diverse” pe site-urile de specialitate.

Surpriza a venit ieri, când am publicat la status aşa: „Ştirea de dimineaţă: A apărut Viagra pentru femei, un antidepresiv pe nume flibanserina, spun cercetătorii americani. Nici vorbă! Adevărata Viagra pentru femei este bărbatul care ştie găti şi îşi calcă singur cămăşile. Inclusiv la guler”.

Reacţiile au fost cam aşa: două comentarii de la două Adeline, cu textele „I completely agree :)” şi „sooooo trueee :)”, plus o listă: Silvia, Laura, Ileana, Laura, Diana, Ioana, Andra and Ioana like this!

Mă băieţi, învăţaţi să faceţi şi voi o supă, ceva, că e cerere mare!

Jurnalismul cetăţenesc şi soldaţii ucişi în SUA, un epitaf comun

O sumă de oameni – în general cei cărora li se luminează ochii când presa e atacată, indiferent în cel fel – prohodesc de câţiva ani dispariţia jurnalismului ca profesie, aşa cum îl ştim, în faţa noilor moduri de comunicare impuse de jurnalistul-cetăţean. La ce ne mai trebuie jurnalişti, ziare, dacă omul care e martor la evenimente devine reporter ad-hoc prin Twitter şi YouTube? Avem jurnalism cetăţenesc, în care oricine ştie ţine în mână o săpunieră devine reporter.

Nu vorbesc bine franceza, dar îmi permit să tuşesc, elegant: bullshit.

Tot ce s-a schimbat e că martorii la unele evenimente nu mai trebuie întotdeauna căutaţi îndelung, pentru că sunt de găsit ceva mai uşor (şi ne-exclusiv) pe internet. Ceea ce nu s-a schimbat, şi aici intervine rolul jurnalistului profesionist, este că orice declaraţie a unui martor trebuie verificată, nu prezentată ca fapt. Iar asta se învaţă la şcoala de presă sau furând meserie în redacţii.

Un trist exemplu e tragedia de la Fort Hood, SUA, unde au murit 13 oameni; presa care relata cazul publica informaţii prezentate pe Twitter de cineva din interiorul bazei armate. Doar că toate „update”-urile respective s-au dovedit a fi, neaoş spus, fake – persoane date drept moarte trăiau, iar atacatorul era unul, nu trei. Dar media mainstream au înghiţit hapul fără probleme, pentru simplul motiv că e la modă să faci social media. Detalii despre acest caz, aici.

Chit că predic în deşert, spun în continuu un lucru simplu: jurnalismul de calitate, în sine, nu se schimbă. Apar mijloace tehnice noi, dar principiile sunt aceleaşi. Am început presa pe pix şi hârtie, apoi reportofoane, am lucrat cu minidiscuri, acum înregistrăm direct mp3. Martorii nu sunt doar de pe stradă, sunt şi de pe internet. Dar ceea ce au văzut ei nu-i literă de lege. Folosit cu discernământ, informaţiile din „noile surse” sunt o mină de aur. Altfel, sunt numai cianură.

Anamaria Beligan: mamele n-au voie pe Facebook!

Love can begin here

Scriitoarea Anamaria Beligan şi-a lansat astăzi la Cluj volumul „Windermere: iubire la a doua vedere„. Titlul mi-a plăcut din prima (da, te poţi îndrăgosti, la prima vedere, şi de o carte). Tot auzim de dragostea aceea fulgerătoare, fabrica de la Hollywood a nemurit conceptul, dar ce se întâmplă când începi să vezi un om pe care îl ştii de mult într-o altă lumină? Câte posibilităţi se nasc dintr-un asemenea scenariu!

Unul din ele a fost explorat de scriitoare, într-o carte ai cărei protagonişti au peste 70 de ani; prilej bun să ne reamintim că nu trebuie să aşteptăm până atunci pentru a-i începe să-i apreciem pe oamenii din jurul nostru… şi să descoperim că iubirea nu o găsim în baruri prost luminate, ci poate începe de unde ne aşteptăm mai puţin.

O fi dragostea la prima vedere o pasiune cotropitoare, dar nu se compară cu intimitatea, înţelegerea şi plăcerea redescoperirii trăite alături de fata pe care ai avut-o în preajmă ani întregi, dar pe care, brusc, ai re-văzut-o.

Am avut ocazia să povestesc astăzi, într-un interviu scurt pentru care, recunosc, am avut cele mai mari emoţii din ultimul timp, cu Anamaria Beligan. O interlocutoare fermecătoare cu care timpul trece rapid şi cu care poţi vorbi despre Australia, locul în care s-a stabilit de mai bine de 20 de ani, despre cum vorbesc tinerii romgleză dar şi despre faptul că mamele n-au voie pe Facebook!

„Nu am cont de Facebook”, spune Anamaria Beligan. „Am două fete care mi-au interzis. Au zis că mamele n-au ce să caute pe Facebook!”, povestea scriitoarea. Dar cred că i-ar plăcea… şi câte ar avea de spus dacă ar fi online! O invităm?

O recomandare despre viitorul internetului

Ce faci atunci când ai nevoie de informaţie? Care sunt sursele în care ai încredere când vrei să găseşti un stomatolog bun, ai nevoie de recomandări despre un loc pentru vacanţă sau o părere despre cum e mâncarea în acel nou restaurant în care te tot gândeai să mergi?

Prietenii sunt primul răspuns. Înainte să se inventeze termenul de „reţele sociale” pe internet, cu toţii apelam la cele din jurul nostru. Iar întinderea sistemului PCR (pile-cunoştinţe-relaţii) înainte de 1989 mă face să mă mir că, după Revoluţie, românii nu au inventat social networkingul pe internet, înaintea altora, pentru că îl avem în sânge.

Dacă reformulez însă întrebarea („ce faci când cauţi o informaţie online?”) sunt convins că primul gând vă merge spre Google. Doar că Google nu e prea priceput în a ne recomanda un dentist (măseaua mea ştie!). Motorul de căutare e în mâna celor care îşi ştiu crea paginile în aşa fel încât să apară sus printre rezultate, nu într-a celor care au conţinutul cel mai bun pe o temă dată. Cele două se întâlnesc de multe ori, dar nu e o garanţie.

Prietenii însă nu sunt aşa de uşor de manipulat şi, prin reţele gen Facebook, permit schimbarea modului în care găsim informaţia online.

Asta e una din tezele care mi-a plăcut într-un articol recent din Wired Magazine, despre competiţia tot mai mare între Facebook şi Google, care reprezintă fiecare un mod de a aşeza şi găsi informaţiile pe internet: într-un caz, printr-o reţea de prieteni, în al doilea caz, ca din cartea de telefon, chiar dacă una deşteaptă. Cele două nu se concurează întotdeauna, dar războiul pentru dominanţă a început de ani buni.