Încrederea în viitor nu-i obicei românesc

Se zicea într-o vreme că orice român are în casă o pungă de pungi. Unele-s rupte, dar… nu se știe când or folosi vreodată!

Avem mulți un sertar cu tot feluri de lucruri pe care nu le aruncăm. Mda, cablul ăsta nu funcționează, dar hai să-l ținem că poate or fi buni conectorii. Sau ne trebuie vreodată un șnur, cine știe? Papucii ăștia de casă sunt doar un pic rupți. Bibelourile astea cu o vastă valoare de strâns praful? Sunt niște ieftinăciuni made in China, dar sunt moșteniri de familie. Două-trei carcase de calculatoare stau cuminți sub birou, că… nu se știe!

Acuma așteptați probabil poantele cu ce mai strâng românii; dar adevărul e că obiceiul ăsta de Gollum ne trădează o mentalitate care ține de adâncul neamului: nu avem pic de încredere în viitor. Păstrăm ceea ce avem pentru că, la un moment dat, o să avem nevoie și n-o să avem. Bântuiţi de spaimele sărăciei, nu ne vine să credem că, dacă vreodată o să ne trebuiască ceva la care renunțăm acuma, vom primi. Cumpărăm, împrumutăm, primim cadou de la un prieten, facem rost – nu… noi trebuie să avem totul în sertarele casei.

Dacă vine apocalipsa, rezolvă românul cu o șurubelniță. În cruce! Dacă la CERN se formează o gaură neagră care amenință să înghită universul, românul scoate o sârmă dintr-un radio mai vechi și o leagă.

Suferim de obezitate colectivă; suntem un organism care strânge și pune pe șolduri colaci de lucruri inutile pentru vremuri grele care, poate, or să vină. Ca un trup care acumulează grăsime, ne sufocăm viețile cu lucrurile de care nu mai avem nevoie și, ca o consecință naturală dar la care nu prea ne gândim, nu mai lăsăm loc pentru lucruri noi.

Nu mai avem loc pentru surprize, pentru descoperiri și pentru plăcerea de a da mâna unor noi prieteni. Ne păstrăm sertare interioare pline de oameni care doar strâng praf, ne refugiem în aceleași relații toxice și renunțăm la ingenuitatea copilului care merge cu mâna întinsă și se prezintă noilor colegi.

Când din fiecare apartament de bloc din România vor ieși câte 10 saci de haine vechi, mileuri, aşternuturi „Hotel de Molie” şi ustensile de bucătărie nefolosite de 10 ani, voi spune că, într-adevăr, românii au încredere în viitor. Şi ce dacă e marţi? Vă recomand să vă goliți astăzi un sertar în casă şi să vă descoperiți plăcerea de a avea loc pentru lucruri noi. Un spațiu interior pentru a descoperi noi oameni ar fi chiar ideal!

Marea debarasare: un altfel de curăţenie

Agatha Christie scria că majoritatea ideilor de crime din cărțile ei i-au venit în timp ce spăla vase. O înțeleg. În fond, dacă priveşti curăţenia ca pe o corvoadă, asta va fi.

Am descoperit însă cum curăţenia aceea banală, făcută în casă, poate deveni o formă de terapie. O sursă, nu o risipă de energie. E nevoie doar de un pic de imaginaţie. Şi, probabil, e nevoie să fii într-un moment în care să simţi că ai nevoie de schimbări.

Cel mai mare sac de gunoi pe care l-am umplut vreodatăTerapia începe aşa: luaţi cel mai mare sac de gunoi pe care îl găsiţi (eu m-am servit cu unul de 60 de litri, din grădină) şi umpleţi-l. La mine, a înghiţit lucruri de care nu mai aveam de fapt nevoie, dar care îmi aglomerau casa. Într-un alt sac, a dispărut jumătate din dulapul de haine. Fără regrete. Dimpotrivă, în timp ce aruncam obiecte dintre cele mai diverse, am realizat că mă simt bine renunţând la lucrurile care mă ţin în urmă.

Curăţenia asta se poate opri în casă, sau poate continua şi în viaţă. De la obiecte, putem trece la obiceiuri, relații și oameni. Acelea (şi aceia) de care ne tot agăţăm din obişnuinţă, deşi ne fac rău.

Eu am de gând să continuu curăţenia asta de vară. Reciclez surse de stres, renunţ la tentative de prietenie cu oameni a căror monedă de schimb e minciuna, plec din locurile în care stau doar pentru că nu m-am gândit că aș putea face altceva.

Pentru că am, în sfârșit, loc în dulapul de haine şi în vreo 2-3 sertare, și îmi place spaţiul ăla gol – o promisiune pentru ce va urma. Iar acum vreau loc pentru oameni noi şi surse de zâmbete.

Ce măsoară Bocul?

Unul din cei 3.000 de elevi care au participat, ieri, în Cluj-Napoca, la marşul curăţeniei, a avut o replică genială. A zis că unitatea de măsură a curăţeniei este „bocul”. S-a hlizit toată lumea, dom` primar s-a bucurat că iar şi-a făcut bine imagine.

Păcat că nu şi-a dat nimeni seama că, dacă ideea elevului respectiv este adevărată, există şi un alt punct de vedere. Prin urmare, mă întreb, am putea spune că „bocul” este şi unitatea de măsură a mizeriei?