Fetelor, noi chiar vrem să fie bine!

Ce nu pricep femeile e că noi chiar ne dăm silința, atunci când ne trimit la cumpărături și ne roagă să luăm „numa’ o chestie” și pentru ele. Adică lor li se pare normal să recunoaștem crema aia pe care o vedem zilnic la noi în baie; adevărul e că și noi credem asta: îi o cutie portocalie rotundă cu capac alb. Și te duci la magazin, unde sunt 300 de cutii portocalii rotunde cu capac alb; din care de fapt 174 sunt tangerine-tango, dar nu știm noi diferența.

Știind bine că nu o să țin minte de acasă, am zis că aplic planul B, că doară suntem în secolul 21 și există magazine online, ba chiar livrează a doua zi. Păi suntem blogger sau suntem dansatori?

Am trimis pisica să execute o diversiune cu alintat, tors și miorlăit, timp în care am furat produsul din baie – o cremă de față – și am intrat pe pagina de produse Farmec, să compar originalul cu poza și să știu ce colet-surpriză să comand. Băi și stau. Și stau. Și mă uit. Și văd corp, păr, mâini, picioare, găsesc minunea de Triumf pentru aragaze cu care mi-am șters mânerele de la mobilă și de vopsea – frate, numai produse pentru față nu erau!

Asta până mi-am dat seama că puteam la fel de bine să caut data de 29 februarie, anul ăsta. Cică bărbații, dacă se uită în frigider după lapte, caută ceva pe care să scrie literele „l-a-p-t-e” (s-ar putea ca berea să o găsim mai ușor). Puteam io să tot caut „față”. Ca să fie clar: pentru specialiste, îi zice ten!

Mi-a luat un minut jumate.

Comunicăm și atunci când nu comunicăm

Am pus un pariu – că nu mai scriu pe blog până când ninge la Cluj. Azi au căzut primii fulgi stingheri și tocmai am câștigat pariul.

Între timp, s-a întâmplat că m-am plimbat mai des decât de obicei și am redescoperit scenele de pe străzile Clujului. Nu, nu cele din Unirii de la festivaluri, nu scenele teatrelor sau filarmonicii. Pur și simplu scena pe care jucăm cu toții și pe care, de obicei, o ignor fugind din punctul A în punctul B.

Zilele astea mi-am dat timp să mă plimb cu ochii deschiși.

Ieri, un tip și o tipă de vârsta a doua se certau pe stradă. Se opriseră din mers și se certau față în față. Ea zice ceva, nu aud ce, iar el urlă: Gata! Gata de tot!

Pleacă apoi, cântând o melodie.

Și mă gândeam: el încă vorbește cu ea, prin faptul că fredonează ostentativ ceva. Îi spune că nu vrea să o audă, că nu poate să o audă, face zgomotul ăsta ca ei să îi fie clar că nu are cu cine vorbi. Bineînțeles, în tot timpul ăsta păstrează ușa deschisă, nu pleacă pur și simplu cum ar fi putut face. Ea îl urmărea tăcută, un pas în spatele lui.

Interesant cum comunicăm și atunci când ne încăpățânăm să nu o facem. Am mai făcut 100 de metri și m-am întors. Cei doi erau din nou față în față, povestind.