Caloriferul s-a dovedit un simbol bun, dar nu pentru cultura română, ci pentru oamenii care au ajuns să aibă putere de decizie: gol pe dinăuntru și umplut doar cu ce se pompează din altă parte. Lăsat de capul lui, un calorifer nu face nimic, nu produce nimic, doar ocupă spațiu. Cam ca domnii de la CNC, domnul de la ICR, sau domnii de la UCMR-ADA. Nu știți ce-i cu inițialele? Pe rând:
* CNC este Consiliul Național al Cinematografiei și hotărăște cine ia bani să facă film în țara românească. Acest CNC a dat un milion de lei unui film care, ulterior, a avut 8 spectatori; în schimb, a refuzat „Poziția copilului”, care ne-a adus Ursul de Aur (vedeți ce bine sună „ne-a adus?” poate se mândresc și cei care au refuzat banii cu acest succes).
* ICR – Institutul Cultural Român este o instituție care nu mai este ce-a fost când era ceva: odată cu numirea lui Andrei Marga, principala menire a institutului este să discrediteze adversarii Măriei Sale și să stârnească discordie între artiști. Clujenii vor înțelege dacă zic că e un fel de „biroul de presă al UBB de acum câțiva ani”.
* UCMR – Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, strânge bani din drepturi de autor asupra muzicii în numele tututor artiștilor din România și îi distribuie. Cumva.
Avem un sistem bine pus la punct: se dau bani pentru filmele prietenilor, muzicienii sunt conduși de oameni care, în ultimii 20 de ani, și-au compus doar partiturile pe care le cântă la duș, inițiative care promovau cultura română pe la New York sau Paris sunt sugrumate.
De ce?
De teamă. Oamenii ăștia aflați pe tot felul de tronuri se tem că în sfârșit va veni cineva să tragă apa după ei. Nu există nicio altă explicație pentru comportamentul lor de sabotaj al propriei culturi, al propriei identități naționale, decât frica extremă, frica patologică de a nu fi schimbat din funcție și de a deveni irelevant.
Irelevant e cuvântul-cheie: precum caloriferul deconectat de la centrală, șefii din cultură nu sunt nimic fără funcție – ei nu mai creează de mult valoare culturală. Scaunul îi definește, iar fără eticheta oficială nu sunt oameni din măcar în propriii ochi; fără ea, le e foarte greu să se uite în oglindă, fiindcă uneori oglinda vorbește. Ce-i drept, s-au înconjurat ei de lingușitori, taman ca să poată ignora țipetele oglinzii, dar lingușitorii vin (și pleacă) odată cu eticheta și funcția.
Teama lor este însă nefondată: artiștii de valoare nu țin la scaune. Nu țin pentru că sunt ocupați să creeze. Nu au timp și nu au chef de povești administrative, atunci când au de făcut un nou film, atunci când scriu rețeta unui nou hit. Artiștii nu sunt administratori din fire. Dar cine să înțeleagă asta? De teama de a-și pierde singurul lucru care-i face relevanți, șefii din cultura română nu aud sunetul propriei lor disperări.
Bibliografie selectivă:
* Cum iau muzicienii un cap în gură ne zice Florin Grozea
* Wall Street despre isprăvile financiare ale CNC
* România, invitată de onoare, face scandal la Paris
UPDATE: Pentru prietenii francofoni, un text de Ovidiu Pecican în PressEurop.eu: despre cum românii își disprețuiesc propria limbă și cultură.