Caloriferele din cultura română se tem de debranșare

Caloriferul s-a dovedit un simbol bun, dar nu pentru cultura română, ci pentru oamenii care au ajuns să aibă putere de decizie: gol pe dinăuntru și umplut doar cu ce se pompează din altă parte. Lăsat de capul lui, un calorifer nu face nimic, nu produce nimic, doar ocupă spațiu. Cam ca domnii de la CNC,  domnul de la ICR, sau domnii de la UCMR-ADA. Nu știți ce-i cu inițialele? Pe rând:

* CNC este Consiliul Național al Cinematografiei și hotărăște cine ia bani să facă film în țara românească. Acest CNC a dat un milion de lei unui film care, ulterior, a avut 8 spectatori; în schimb, a refuzat „Poziția copilului”, care ne-a adus Ursul de Aur (vedeți ce bine sună „ne-a adus?” poate se mândresc și cei care au refuzat banii cu acest succes).

* ICR – Institutul Cultural Român este o instituție care nu mai este ce-a fost când era ceva: odată cu numirea lui Andrei Marga, principala menire a institutului este să discrediteze adversarii Măriei Sale și să stârnească discordie între artiști. Clujenii vor înțelege dacă zic că e un fel de „biroul de presă al UBB de acum câțiva ani”.

* UCMR – Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, strânge bani din drepturi de autor asupra muzicii în numele tututor artiștilor din România și îi distribuie. Cumva.

Avem un sistem bine pus la punct: se dau bani pentru filmele prietenilor, muzicienii sunt conduși de oameni care, în ultimii 20 de ani, și-au compus doar partiturile pe care le cântă la duș, inițiative care promovau cultura română pe la New York sau Paris sunt sugrumate.

De ce?

De teamă. Oamenii ăștia aflați pe tot felul de tronuri se tem că în sfârșit va veni cineva să tragă apa după ei. Nu există nicio altă explicație pentru comportamentul lor de sabotaj al propriei culturi, al propriei identități naționale, decât frica extremă, frica patologică de a nu fi schimbat din funcție și de a deveni irelevant.

Irelevant e cuvântul-cheie: precum caloriferul deconectat de la centrală, șefii din cultură nu sunt nimic fără funcție – ei nu mai creează de mult valoare culturală. Scaunul îi definește, iar fără eticheta oficială nu sunt oameni din măcar în propriii ochi; fără ea, le e foarte greu să se uite în oglindă, fiindcă uneori oglinda vorbește. Ce-i drept, s-au înconjurat ei de lingușitori, taman ca să poată ignora țipetele oglinzii, dar lingușitorii vin (și pleacă) odată cu eticheta și funcția.

Teama lor este însă nefondată: artiștii de valoare nu țin la scaune. Nu țin pentru că sunt ocupați să creeze. Nu au timp și nu au chef de povești administrative, atunci când au de făcut un nou film, atunci când scriu rețeta unui nou hit. Artiștii nu sunt administratori din fire. Dar cine să înțeleagă asta? De teama de a-și pierde singurul lucru care-i face relevanți, șefii din cultura română nu aud sunetul propriei lor disperări.

O seamă de „valori” ale culturiii române, așteptând cuminți să fie reciclate din fruntea instituțiilor pe care le conduc spre pierzare
O seamă de „valori” ale culturiii române, așteptând cuminți să fie reciclate din fruntea instituțiilor pe care le conduc spre pierzare

Bibliografie selectivă:

* Cum iau muzicienii un cap în gură ne zice Florin Grozea

* Wall Street despre isprăvile financiare ale CNC

* România, invitată de onoare, face scandal la Paris

UPDATE: Pentru prietenii francofoni, un text de Ovidiu Pecican în PressEurop.eu: despre cum românii își disprețuiesc propria limbă și cultură.

Eu le aleg pe toate: Noaptea Muzeelor, Transeuropa și TIFF

Dragi colegi de dubă, cultura e cu noi! Perioada imediat următoare e plină de evenimente la Cluj, după cum urmează:

  • Noaptea Muzeelor – sâmbătă, 19 mai, intrați gratuit la toate muzeele din Cluj-Napoca, iar pentru cei cu chef de drum, și la Dej, Ciucea și Turda.  Programul variază de la muzeu la muzeu, dar pe găsiți pe site orarul complet și pentru Cluj.Vă invit, bineînțeles, și la cel mai muzeu, Colecția de Istorie a Farmaciei, unde să dați checkin între orele 20:00 și 01:00 până îmi luați Primăria.Anul acesta, mulțumită finanțării oferite de Administrația Fondului Cultural Național, există și la Cluj un circuit pilot, adică o experiență integrată: fiecare muzeu va oferi hărți gratuite cu programul tuturor muzeelor, iar vizitatorii vor avea mașini BMW care îi vor duce (tot gratuit) între muzeele aflate la depărtare mai mare decât, să zicem, peste drum unul de altul.
  • Transeuropa este un festival care are loc între 15 și 20 mai în șapte orașe europene, printre care și Cluj-Napoca. Este organizat de European Alternatives și organizat susținut de Institutul Francez (mulțumesc, Erika, pentru atenționare!)  . Regizorul Ali Essafi ține sâmbătă un atelier despre realizarea de film documentar, iar duminică activiștii de orice fel învață cum să facă materiale creative și de impact sub genericul Re:Think Europe.Un PDF cu programul complet găsiți aici
  • Și am ajuns la TIFF… unde sunt așa multe (241 de filme, mă, 241!), că ar trebui un site separat! Oh, wait… Așadar, în primul rând, click pe tiff.ro ca să aflați de la sursă noutățile.În primul şi în primul  rând, e de notat că de anul ăsta există Casa TIFF, un loc prin care festivalul va fi prezent la Cluj pe tot parcursul anului, iar pe parcursul zilelor de festival va fi primul loc de întâlnire.Până la TIFF, câţiva oameni au transformat experienţa lor de la ediţiile precedente în film: vă invit să le votaţi producţiile online, sunt nişte filme simpatice din perspectiva spectatorilor. Le găsiţi pe toate pe Transilvania Tube – important e să le oferiţi un vot, ca să îi încurajăm şi pe mai departe. E bine să mai şi producem, nu să fim doar consumatori de film 😀

Acestea fiind zise, echipa de jandarmi culturali din dubă care mi-a transmis informaţiile pornesc la drum. Cum mai găsesc nişte cultură, o bagă în dubă şi vin încoace cu ea. Hai noroc!

Herta Muller şi Nobelul niciodată românesc

O muncitoare dintr-o fabrică de confecţii e interogată, după ce e prinsă în timp ce cosea, în costume de bărbaţi destinate exportului în Italia, notiţe cu mesajul „Marry me”. Un poliţist mănâncă prunele verzi şi necoapte din copacii orașului, gest-simbol al puterii și lăcomiei.

Sunt subiecte a două dintre povestirile Hertei Muller, anunţată astăzi drept câştigătoare a premiului Nobel pentru literatură. Ne-am grăbit să ne anunţăm victoria: o româncă a luat Nobelul pentru literatură, titrează presa. Doar că România are în povestea Hertei rolul căpcăunului, personajului negativ din poveste, fără îndoială necesar pe drumul iniţiatic al eroului, dar în niciun caz plin de merite. România e realitatea opresivă din care şi-a inspirat scrierile, înainte de a fi obligată să plece din ţară. Sau, aşa cum a spus-o comitetul Nobel, ţara din scrierile ei e „tărâmul deposedaţilor”.

Pentru presa internaţională, Herta Muller e o scriitoare din Germania; iar România e menţionată ca loc al naşterii de cei conştiincioşi, care vor să explice geneza poveştilor ei. Spre deosebire de alţi expatriaţi, scriitoarea s-a ţinut aproape de România şi întâmplările recente de pe la noi (inclusiv prin critici dure la adresa Institutului Cultural Român). Ce mă îngrijorează e cum am tratat-o noi: tipic.

Pentru că, de fapt, câte ştiri cu şi despre Herta Muller aţi citit aici în ultimul an, înainte ca un comitet de pe afară să vină să ne explice cât de bună e munca ei? Includ aici nu doar tabloidele care ne puteau informa când s-a împiedicat scriitoarea pe stradă, pe modelul articolelor despre zâne anorexice, ci şi revistele culturale de pe la noi.

Ne-am amintit de ea când ne-a forţat comitetul Nobel. Ceea ce e normal şi îngrozitor de tipic. Avem o campioană mondială la înot din Cluj de care ştiu cititorii unui singur ziar, presa a fost forţată să scrie de handbal când fetele au luat titlul mondial, o clujeancă cercetătoare în SUA a fost băgată în seamă abia când Obama i-a conferit un titlu de recunoaştere, ca apoi să se întoarcă în anonimat. Nu mai vorbesc de Brâncuşi, Ionescu şi alţi clasici pe care noi îi considerăm români, iar pe-afară puţini îi asociază cu Carpaţii. Şi nu ţine scuza că sunt ei neinformaţi – efortul de asociere cu aceste nume aici ar trebui să înceapă.

Poate mai dureros decât ceea ce le facem vechilor nume recunoscute ale culturii române e faptul că 20 de ani de post-comunism nu au produs prea multe nume noi, de care să fi auzit şi alţii. Felicitări, Herta Muller. Să vedem, acum, cât de bine i se vor vinde cărţile aici, la ea acasă.

herta-muller