Spală-mă, iubeşte-mă şi şterge-mă de praf!

(nu neapărat în ordinea asta)

 

De câteva nopţi, visez acelaşi lucru. Se face că blogul meu, site-ul ăsta pe care sunteţi acu’, nu mai e site, ci mașină. Obișnuită să iasă în lume, să se plimbe pe autostrăzi, să întâlnească lume, să claxoneze după gagici, mă rog – ce face orice maşină civilizată din Ardeal.

Şi visez că maşina asta a mea zace în parcare şi arată cam aşa:

spalo

(Sursa foto – un articol simpatic cu motive să nu-ţi speli maşina)

 

Apoi a venit TIFF, iar anul ăsta din blogger am devenit staff şi am trudit dându-mă cu bicicleta prin oraş. Am ignorat şi blogul, şi maşina, iar în visul meu cele două s-au unit şi mi-au spus:

top-gear-spalama-cover-800

(Sursa foto – IQads.ro, unde se zvoneşte că asta ar fi fost reclamă la Top Gear)

Dar a trecut TIFF şi am fugit degrabă la Bucureşti. Cu trenul. Altfel spus, iar mi-am abandonat blogul şi maşina, care deja nu mai cereau decât un pic de atenţie, un pic, cât o ploaie scurtă de vară. Şi am visat asta:

spalama-marlani-ro

(Sursa foto – cu regret spun, marlani.ro)

Ba chiar am visat – ce coşmar! – că de atâta vreme n-am mai scris, că nici blogul nu mai ştie cum mă cheamă!

spala-ma-radu

(Sursa foto – Trilulilu)

Recunosc că m-am trezit speriat! Concluzie: am făcut plinul şi pentru maşină, şi pentru blog.. Am revenit din vacanţă, gata de reînceput călătoria. Ăsta a fost doar un teaser. Mâine la prima oră, plecăm prin Europa!

Ne e rușine de discriminare? Numai dacă-i publică!

Am primit o reacție interesantă după postul „Clujeni de care mi-i un pic rușine”, chiar dacă e publicat de mai bine de doi ani. Dacă nu stați acuma să-l recitiți, iată rezumatul: o doamnă doctor se indigna public, pe domnuleprimar.ro, de faptul că țiganii au voie să circule cu autobuzul 8, cu argumente de genul „ei n-au ce căuta în centru”. Textul i-a fost preluat ca atare și în Ziua de Cluj.

Mi s-a făcut rău nu la mirosul de țigan, ci la aroma de discriminare jenantă, și am scris că mi-e rușine de oameni care nu înțeleg că etnia nu are miros. În schimb, sărăcia și lipsa unor condiții elementare de igienă pentru acești cetățeni români ar trebui să pută de la distanță.

Acum câteva săptămâni, doamna doctor în cauză și-a căutat numele pe Google și a descoperit că articolul meu vechi apare primul în listă. Și-a dat seama că nu dă bine să fii rasist în public și mi-a scris pe Facebook:

mesajVoi ce ați face, i-ați șterge numele?

Eu am ales să-i respect dorința, dintr-un motiv simplu: oamenii se pot schimba. Nu cred că un lucru apărut pe Internet cu 2 ani în urmă trebuie să ne marcheze existența într-un asemenea hal, încât să devină o pată de care să nu scăpăm niciodată. Numele doamnei e încă public în articolul din Ziua de Cluj, dar pe ăla nu-l controlez eu.

În plus, am apreciat tonul. Când am scris un articol negativ despre ONCOS, am primit niște foarte haioase mailuri de amenințare cu „ce o să pățesc eu dacă nu șterg textul” (vă dau un indiciu: n-am pățit nimic). Aici însă a fost un mesaj mai politicos decât sunt eu de obicei.

Mă îngrijorează un singur lucru: mă roagă să-i șterg numele pentru că „îi afectează imaginea” și nu pentru că și-ar fi schimbat cât de puțin părerea. Doamnă, imaginea nu vă e afectată de articolul meu, ci de niște opinii pe care le-ați exprimat public pe domnuleprimar.ro și care au fost apoi preluate de presă.

Sper să vină zile mai bune, în care să credeți că există alte soluții pentru romi decât să-i îngrădim într-un loc al uitării. Până atunci, fac eu un pas și v-am șters numele de aici. Sper să îl rescriu într-o zi ca fiind numele unui doctor care a mers voluntar la Pata Rât să ajute!

Ba, cum să nu mai scriu?!

Cică nu mai scriu. Prietenii cu care tot n-apuc să mă întâlnesc şi care, prin urmare, consideră că dacă nu scriu pe blog am trecut strada până la Ambulanţă şi am rămas acolo, m-au întrebat cum am reuşit ca, în condiţii normale de sănătate, să ignor blogul câteva zile. Mai ales acum, când ştiu că şi mama devine îngrijorată.

Azi mi-am dat seama: relativ simplu. Nu aveam cum simţi lipsa scrisului, din moment ce scriu mai mult ca niciodată. Pe mail.

Mi-am verificat adresa de serviciu şi aveam mesaje cam aşa: 08:44, 08:50, 09:02, 09:30, 09:41, 09:42, 10:10, 10:11, 10:12, 10:30, 10:55, 11:28, 11:41, 11:54, 12:14, iar după ora 13, ca să nu vă mai plictisesc, urmau 28 de conversaţii (adică serii de mesaje grupate de Gmail, fiecare cu 2-5 mesaje). Păi ce să mai scriu? Atâta am scris că mai îmi trebuie 4 litere în alfabet, am epuizat combinaţiile posibile cu semnele existente de 3 ori fiecare şi tastele de la laptop au început să sforăie de oboseală. Apropo, cea mai utilizată literă într-o limbă care ar consta în 80% română şi 18% engleză şi 2% neinteligibil, că aproximativ asta e proporţia la ce scriu, este i. Useful info, gen.

No, deci mai scriu şi aici. Apropo, în weekend staţi pe-aproape, cică se-ntâmplă ceva „pe online”.

 

Plin de bloggeri, plini de scuze

Uneori îmi vine-a crede că bloggerii sunt cei mai politicoşi oameni din lume.

Scuze că n-am scris azi pe blog, ştiţi, am o viaţă reală undeva.
Scuze că pun acu’ un video de pe YouTube, io nu fac de-astea de obicei, dar…
Scuze că o să vă plictisesc, articolul ăsta e foarte lung, dar voiam sa scriu că…
Scuze celor mai sensibili, ştiu că acest post este mai dur, dar… Continuă să citești Plin de bloggeri, plini de scuze