Banii sau viaţa? O alegere pentru voi

Mi-am pus zilele trecute o întrebare la care nu am găsit imediat răspuns (de la o vârstă, se întâmplă tot mai des…). Mi-ar plăcea să ştiu opiniile prietenilor şi cititorilor mei din online.

Mâine vine cineva şi vă spune: ai un milion / zece milioane / 100 de milioane de euro. Alegeţi voi, dintre astea, o cifră care să vă poată asigura traiul confortabil pentru tot restul vieţii voastre şi, eventual, a copiilor voştri. Nu cât să faceţi autostrăzi pentru ţară, doar cât să nu mai aveţi vreo grijă tot restul vieţii.

Dar banii ăştia, ca orice târg incredibil de bun, vin cu o condiţie. Niciodată nu veţi mai putea face ceva pentru lumea în care trăiţi. Nu aveţi voie să lucraţi, chiar dacă vreţi. Nu aveţi voie să faceţi donaţii unor ONG-uri. Nu aveţi voie să semnaţi articole în presă sau pe bloguri. Puteţi scrie, dar în caietul propriu, nepublicabil. Puteţi face sport, dar nu de performanţă.

Pe scurt, nu aveţi voie să lăsaţi nicio urmă a trecerii voastre.

Aţi accepta acest târg?

De ce ziarele nu devin afaceri profitabile?

cherriesA cumpărat un kil de cireşe şi le-a vândut apoi mai scump, bucată cu bucată. Din profit, a luat două kile de cireşe. Şi uite-aşa, a ajuns să aibă cel mai mare hypermarket de cireşe din Europa. Apoi şi-a făcut ziar, iar peste un an ziarul lui a dat faliment.

Înlocuiţi acum „cireşe” cu agenţie de turism sau de publicitate, afaceri imobiliare, fond de investiţii, benzinărie. Aproape orice. Povestea stă în picioare: oameni care au lansat sau care au condus afaceri de succes în România s-au dovedit incapabili să susţină un ziar. Adică nu au putut crea un produs care, după o perioadă de investiţii, să se susţină singur, nu să le provoace în continuare pierderi. Dacă un ziar nu trăieşte pe propriile picioare, e deja irelevant dacă, în practică, falimentul e declarat sau nu – oricum, independenţa editorială îi este compromisă.

Nu cred că îi consideră cineva proşti pe marii oameni de afaceri ai României. Îi bănuim de necinste, de şiretenie, de o mulţime de alte păcate, dar inteligenţanu le-a fost contestată. Ce face oare ca, atunci când oamenii ăştia se ocupă de presă, să nu mai ştie să creeze profit?

Nu am un răspuns definitiv. Cred că, în primul rând, nimeni nu a înţeles că ziarul e vândut de conţinut, aşa că metoda Ladima de a angaja reporteri ca pe ciorapii ţigăncilor din Mihai Viteazu, trei la un leu, nu va da rezultate. Că redactorii cărora le trimite mama pachet cu mâncare de acasă nu vor crea ziarul pe care să îl laşi copiilor moştenire. Nu am văzut să se răsplătească performanţa; câţi dintre voi ştiţi ca materialele premiate ale unor jurnalişti din Cluj să fie recompensate serios şi în redacţiile proprii, dincolo de felicitări?

Poate că toţi aceşti oameni de afaceri care vin şi „fac presă” nu au reuşit încă să găsească acel condiment pe care l-au pus în reţetele din fabricile lor de cârnaţi, gherghefuri şi motostivuitoare. Poate că adevărul, materia primă a presei, e mai greu de furat la cântar.

 

Adevăraţii finanţatori ai presei clujene sunt părinţii

rafieTermini facultatea cu titlul elegant de „licenţiat în jurnalism”. Nu discut acum de cei care au diploma, dar nu ştiu la ce foloseşte predicatul în propoziţie şi terenul în presă. Eşti un om care a studiat, a făcut practică, vrea să lucreze în domeniul care îi place şi pe care l-a ales.

Primul salariu e cam al unui operator de case de marcat la supermarket, cu studii liceale. Începi să lucrezi, ca om cu studii superioare, pe 7-8 milioane (10, dacă eşti bun, cu ceva experienţă, convingător şi la ziarul care trebuie) – oricum, sunt bani care nu îţi ajung nici măcar de chirie, ce să mai vorbim de întreţinere. În plus, presa e un domeniu în care timpul liber nu e preţuit, aşa că nu poţi să îţi completezi veniturile în alte feluri – nu ai când.

Media de vârstă din majoritatea redacţiilor clujene este înfiorător de scăzută – ziarele pe care le citiţi sunt scrise de oameni abia trecuţi de 20 de ani, dintre care cei mai mulţi îşi dau silinţa, dar care nu au întotdeauna de la cine învăţa şi, pentru câţi bani iau, nu sunt întotdeauna motivaţi să o facă. Unora dintre ei (celor mai buni) le şopteşte ceva că ei nu lucrează de fapt pentru acei bani, ci pentru ei înşişi, aşa cum tot pentru ei trebuie să devină mai buni, nu pentru editor, redactor-şef sau patron. Dar sunt puţini şi nu ei dau tonul.

Am avut privilegiul de a nu fi niciodată nevoit să dau salarii şi să calculez bugete. Dar, chiar din postura asta naivă de neexperimentat, nu înţeleg de ce se angajează oameni pe bani foarte puţini, în loc de a le da din start o sumă cu care să poată trăi, iar apoi a-i ţine doar pe cei care ştiu şi pot să facă presă. 

În cele din urmă, bilanţul e trist: fără ajutor de la părinţi, sunt convins că nu ar putea lucra în presă o mulţime dintre angajaţii CityNews, Cluj Expres, Clujeanul, Foaia Transilvană sau Ziua de Cluj. Iar când părinţii nu vor mai trimite bani, iar aceşti copii vor trebui să se descurce singuri, câte din „super-proiectele” clujene vor mai rezista?

 

Continuă să citești Adevăraţii finanţatori ai presei clujene sunt părinţii

Patroni de fabrici de cârnaţi

patul-lui-procust-343637l– Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu opt mii de lei pe lună.

– Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru opt mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… că mor, săracii, de foame…

Să înlocuim Ladima şi Vasilescu din Patul lui Procust cu nişte nume la alegerea domniilor voastre, din societatea contemporană. Specialişti în bugete pentru care oamenii sunt o cifră statistică, iar presa o fabrică de cârnaţi sau gogoşi, oricum ceva care are legătură multă cu burta şi puţină cu mintea.

Ignorăm conţinutul original şi facem revista presei. Jurnaliştii îi plătim mediocru, sau doar cât e nevoie ca să stea în banca lor şi să ne admire pe noi. Regulile profesiei sunt nişte fantezii. Faptul că gazeta trăieşte nu poate fi explicat prin veniturile obţinute din vânzări şi publicitate.

Dacă vrei să trăieşti corect, din profitul ziarului, „te vinzi” şi „eşti comercial”. În 2008, în România, există gazete care sunt adevărate miracole ale economiei de piaţă, dar pentru a căror supravieţuire explicaţia a fost scrisă de prin 1933, de Camil Petrescu. Despre ele însă, tăcere.


– Şase mii Rador… Telegrame din străinătate…

– N-avem nevoie… apărem la două după-masa, le tăiem din gazetele de dimineaţă.

[…]
În redacţie: trei redactori a câte douăzeci de mii pe lună… şaizeci de mii… doi a câte…

– Mă rog, întâi pune un director cu douăzeci de mii pe lună… Doi redactori, unul cu zeci mii şi altul cu opt mii pe lună.

Lui Ladima nu-i venea să creadă:

– Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu opt mii de lei pe lună.

– Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru opt mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… că mor, săracii, de foame…

Ladima s-a sculat din fotelul negru de la birou:

– Domnule Vasilescu, aşa nu se poate face gazetă.

[…]

Tata a zâmbit cu duioşie, ca unui bolnav.

– Ţă… ţă… ţă… Asta nu se poate, domnule Ladima… nu se poate… Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete.

– Dar atunci vom apărea cu material trezit cunoscut din ziarele de dimineaţă.

– Îl mai aranjaţi dumneavoastră. În afară de dumneata, doi redactori şi un secretar de redacţie ajunge… Patru inşi pot scrie foarte bine o gazetă.

Amicul meu a făcut ochii verzi mari cât prunele, obrajii poroşi i s-au contractat:

– Dar secretarul de redacţie… nu scrie la nicio gazetă din lume. El numai adună materialul, îl pune în ordine, paginează…

– De ce să nu scrie? Va scrie…

Rezultatul a fost că Ladima a plecat acasă… declarând că în condiţiile acestea el nu poate să-şi „ia răspunderea”.

Câââât? Despre salarii în presă

O prietenă din Austria îi spunea mamei mele: "Am şi eu un băiat, tot în presă lucrează. Nu câştigă mai nimic". Asta după standardele austriece, bineînţeles. Dar nici în România nu cred că sunt mulţi care să facă presă în primul rând pentru bani.


Salariile, de regulă un subiect tabu, au ieşit la înaintare pe blogul lui Gusti Roman, care şi-a invitat cititorii să spună sumele pe care le ştiu. În acel top 100 apar şi câteva exemple din presă; luaţi-le ca neverificate, dar poate vă ajută în viitoarele negocieri.


9. Redactor la un cotidian central = 30-45 milioane

20. Redactor sportiv = 25 milioane

27. Cameraman Pro TV = 20 milioane

28. Redactor ziar sport = 20 milioane

44. Cameraman Antena 1 = 10-12 milioane daca esti nou (23 altfel)

54. Tehnoredactor la un săptămânal local = 8 milioane

63. Reporter debutant la un cotidian local = 3,5 – 4,5 milioane


Prin urmare, un redactor la un cotidian central câştigă de 10 ori mai mult decât un reporter debutant la un ziar local? Cred că lista asta ar fi un episod interesant în dezbaterile gen Cluj vs. Bucureşti.

Despre bani, după cadouri

Gata? Cursa după cadouri, probat mărimi, lovit în cărucioare, evaluat buzunare şi făcut calcule, binecuvântat sfinţii ăluia de te-a blocat în parcare, că tot a fost post mare? De când e Crăciunul aşa de mult despre bani şi aşa de puţin despre bucurie? S-a schimbat lumea, sau doar am crescut noi?


Ce-i drept, mie mi-ar plăcea, de exemplu, să am banii lui Bill Gates. Ca să pot cumpăra apartamentul care e deasupra Muzeului de Istorie a Farmaciei din Cluj, iar apoi să-l donez muzeului. Asta pentru că auzisem cum la o banală inundaţie în baia de deasupra, s-a deteriorat o frescă extrem de valoroasă de pe tavanul muzeului, veche de secole, pentru care nimeni n-are bani de renovare.

 


Mi-ar plăcea să am banii lui Bill Gates pentru că aş vrea să inventez ziarul fără drepturi de autor şi cu ore suplimentare, dar să demonstrez că şi aşa pot avea profit.


Mi-ar plăcea să am bani ca să pot cumpăra apartamente în blocurile-plombă din Cluj, pe care să le demolez şi să fac parcuri cu parcări subterane în loc.

 

Mi-ar plăcea să am bani ca să fac la Cluj cea mai mare grădină zoologică din partea asta a lumii.

 


Nu mi-ar plăcea să am bani ca să am bani, fără suflet, fără pic de imaginaţie.


Când, în postul ăsta lung al Crăciunului, o fetiţă a fost întrebată în autobuz ce vrea să fie când va fi mare şi a zis că vrea să fie bogată, sub privirea aprobatoare a mămicii, mi s-a părut cam trist.

Paraskevidekatriafobie

Mi-am început ziua de vineri, 13, aflând că parlamentarii români au cheltuit pe deplasări prin străinătate câteva milioane bune de euro, conform Institutului pentru Politici Publice.

 

Evaluările arată că o zi de delegaţie a unui
senator sau deputat echivalează cu trei salarii minime pe economie. Că parlamentarii sunt nişte scumpi ştiam, dar am aflat şi că sunt specialişti în Orice. Un jurist a participat, în Statele Unite, la o reuniune de
tehnologie aero-spaţială. A fost
însoţit de un membru al comisiei de agricultură din Senat, medic veterinar la
bază.

Continuă să citești Paraskevidekatriafobie