De ce vă supărați când presa vă preia bancurile?

Protestele din ultimele zile au fost tratate de interneți cu cinismul și sarcasmul specifice. Dintre zecile de glume apărute, preferatele mele sunt:

  • Pancartele cu „Jos Comic Sans”, „Țara arde / Voi filmați petarde” și celebra „Vă rugăm să ne scuzați / Nu producem cât furați
  • Bancul cu „Merem, mă, la miting să-l dăm jos pe Băsescu? – Merem. Da’ câte grade îs afară? – Minus 7. – No, lasă, că nu-i om rău…”

Habar n-am cine le-a creat; dar e o diferență majoră între cele două de mai sus. La primul punct sunt pancarte ale unor oameni din mulțime – chiar dacă au fost fotografiați, nu se știe cine sunt autorii. Deși, prin universalizarea Facebook, s-ar putea să aflăm. Cel de la punctul doi are sursă. Nu știu cine e autorul, a fost deja copiat destul de mult încât să-l încurce pe Gogu, dar a pornit pe un blog sau ca update de Twitter. Și după cum sună, cred c-o fo p-aci, la Cluuuj.

Dar foarte mulți bloggeri sunt supărăți zilele astea pentru că au scris bancuri, pe site-urile lor sau pe Twitter, iar presa i-a copiat.

Părerea mea – și vă invit să mă contraziceți mai jos – e că în majoritatea cazurilor nu e vorba nicio clipă de rea intenție; pur și simplu de neadaptare la o schimbare fundamentală care se petrece în lumea noastră. Pentru orice om, a repeta o glumă bună e cel mai natural lucru din lume. Cu toate astea, acum 10 ani nu puteam să zic că știu vreun autor de bancuri. Acum știu zeci.

Pentru prima dată în istorie, ajutat de permanența informației pe internet, folclorul are sursă. Vorbele de duh sunt cu copyright și poți fi dat în judecată pentru că repeți o glumă la radio, după ce ai citit-o pe un blog.

Iar ziariști cu experiență, care nu ar ezita în a cita sursa unei informații serioase, pur și simplu nu-și închipuie că noi ne luăm umorul așa în serios.

Acel moment ciudat când vorbim singuri

Tot mai mult, atunci când vorbesc cu prieteni din offline, trebuie să mă cenzurez. Prietenii ăştia sunt oameni care nu încep şi termină ziua pe 9gag la cafea şi nici nu stau permanent pe Twitter sau Facebook (că pe Google+ cred că nici Google nu stă prea mult). Ei sunt oamenii care vin din când în când pe acest blog şi sunt cei care vor comenta la acest articol în ianuarie, pentru că citesc totul odată la două săptămâni.

Ei bine, e tot mai greu să vorbesc cu ei. Pentru că dacă ei îmi spun că au făcut o prăjitură bună, trebuie să mă abţin din a răspunde „eat ALL the cake!”. Dacă la final le spun „me gusta”, se vor întreba de ce vorbesc spaniolă. Nu vor înţelege cine sunt trolii de la Căpâlna (şi nici ce-s ăia troli dacă nu vorbim de Harry Potter) și nici la ce face aluzie titlul acestui post…

Începem să avem un vocabular tot mai standard așa între noi, chiar și atunci când vine vorba de umor… ceea ce îmi aduce aminte de un banc cu nebuni.

[box]

În vizită la un azil, un tip vede că nebunii stau în cerc și tot zic cifre: 4, 33, 71. Cum zice unul o cifră, cum toată lumea râde. Ăsta, mască, întreabă care-i faza, și un nebun explică: noi știm deja toate bancurile în ordine și trebuie doar să zicem cifra bancului, toți ni-l amintim și râdem. Încântat, vrea și vizitatorul nostru să încerce și zice: dooșpatru.

Nu râde nimeni.

Supărat nițel, omul întreabă dacă bancul nr. 24 nu e funny. Și îi zic nebunii: ba da, bă, e haios, da’ așa prost l-ai zis…

[/box]

 

Mno, toți bloggerii care se recunosc să ridice mâna!

 

Fără absolut nicio legătură:

http://www.youtube.com/watch?v=8-0J4SHJdvY