Fata cu colierul din ace de siguranţă

Povestea începe pe holurile facultăţii de Jurna, locul în care am văzut-o zâmbind prima dată. Bineînţeles că zâmbea. Zâmbea aproape tot timpul. Totuşi, nu asta îmi amintesc cel mai bine despre ea; nu ţin minte când ne-am întâlnit sau vorbit prima dată, ci o zi de mult după aceea, una de care sunt convins că nu-şi aminteşte. Continuă să citești Fata cu colierul din ace de siguranţă

Şapte zile

În ultimele şapte zile, nu am depăşit patru ore de somn pe noapte, completate de un binecuvântat somn de două ore, în trei reprize, joi după-amiază. Nu am apucat, din nou, să beau cele trei cafele proverbiale şi promise de vreo două luni unor prieteni nevăzuţi de mult. Iar cu cel mai bun prieten al meu încă nu m-am întâlnit luna asta, dar pentru asta sunt prietenii buni: să ştii că sunt acolo şi că eşti acolo cu ei oriunde ai fi.

Ieri, am descoperit o pânză de paianjen într-o cameră în care nu mai intrasem de patru zile. Motanul mi-a lăsat un bilet să-mi spună că s-a plictisit singur acasă, mi-a luat nişte bani din sertar şi s-a dus la pisici. În ultimele şapte zile, am condus sute de kilometri, am dormit două nopţi în tren, mi-am petrecut alte două zile mai mult la volan, dar am ajuns la Bucureşti, la Călăraşi, la Zalău, la Sibiu, la Alba.

Am trecut prin norii de pe autostradă în timp de furtună şi mi-am amintit cum va fi următorul concediu. M-am bucurat de prima zăpadă serioasă şi am fost primul care a citit nişte versuri mai vechi, alăturate unui cântec mai nou. 

Azi nu am reuşit să vorbesc la telefon cu Andreea, să-i spun la mulţi ani. Ei şi fetiţei ei, care i-a fost cadou într-un frumos 10 decembrie de acum trei ani şi care m-a făcut să mă simt pentru prima dată unchi. Dar tot azi am aflat că, în sfârşit, se anunţă primul meu weekend liber după nu mai ştiu câte săptămâni, şi tot azi mi-a spus Lia că uneori lucrurile se leagă, după ce a citit pe Facebook că mi-i bine.

Am încheiat săptămâna alături de cei mai frumoşi oameni din Clujul acesta – partenerii Habitat pentru Umanitate, care au înfruntat frigul şi criza economică pentru a ne fi din nou alături vineri seară. O seară perfectă dusă de la Kai Brand Jacobsen până la Mircea Vintilă şi cele cinci „bisuri” din Chios, continuate apoi cu Aminda, Roje şi trupa din My Way, un loc care n-a fost destul de întunecat încât să-mi asucundă colecţia de cearcăne. Iar după toate astea, mai lipsea un singur lucru; dar duminică mă voi simţi cu adevărat acasă.

Cu aşa oameni în jur, regret doar că zilele nu au 48 de ore. Aş dormi tot patru.

Jurnal de ziua copilului

Azi e la modă live bloggingul, dar de ziua copilului scriu seara în jurnal cum a fost, ca pe vremuri. Retrospectiv, nu la minut.

Dimineaţă, foarte dimineaţă, am mers la lucru. Serviciul meu e un fel de joacă, aşa că nu mai contează că nici pentru şcoală nu mă trezeam aşa repede. Azi la serviciu am devenit Spiderman!

Şi copiiilor mari le place să-şi reîntâlnească prietenii. Când te întâlneşti de ziua copilului cu un om care te salută cu „la mulţi ani” din prima clipă, ştii că sunteţi pe aceeaşi lungime de undă.

După-masă, am prezentat Ziua Piticoţilor Habitat. Unii oameni mari spun că azi copiii nu se mai joacă. Nu ştiu ce copii cunoaşteţi, dar cei din familiile Habitat au făcut colaje din legume, au dansat, au făcut parada modei, au desenat, s-au transformat în mumii şi au sărit coarda. (Aurelian, aştept pozele. Daniela, mulţumesc!). Copiii ăştia de la Habitat au zâmbit aşa frumos încât, la final, a ieşit soarele!

Următoarea joacă a fost în Cărtureşti – unde oamenii mari redevin copii în fiecare miercuri, dar de 1 iunie a fost bine şi marţi. Azi, mi-am perfecţionat tehnica în a face baloane imense de săpun, am construit cu lego şi am avut o imensă contribuţie de o bucăţică în puzzle-ul de 1.000 de piese al lui Cosmin. Că, după aia, am fi tras cu praştia în Auchan e doar un zvon neconfirmat!

Iar seara, doar ca să ştiu că am crescut mare, ea m-a luat de braţ când ne-am plimbat prin parc. Ca oamenii serioşi!

McDonalds, o viziune rurală

{xtypo_quote}Am fost la McDonalds, d-apăi altu nici nu mai merg io acolo. Că mi-am luat cartofi prăjiţi, porţie mare îi cât s-o ţin ni aşa în palmă, şi cu nu ştiu ce sandvici, că îl mănânci şi pe când ieşi numa bine poţi să intri la loc că ţi-i iară foame.Şi eram cu Paul, apăi aşteptam să vină tava şi o zis Paul că ce tavă să vină, că pe aia ni ni-o pus la amândoi. Nici pită nu îţi dă sau ceva, numa aşa cartofi şi o de-aia mică de nu mă mir că numa pruncii merg.{/xtypo_quote}

 

Aaaaaah. Lung oftat de satisfacţie, după ce stai de vorbă o vreme cu un meşter mai de la el de-acasă, cu reputaţie în trei – zece sate, care dacă ar fi găsit viermele ăla din salata de la Marty (recomand salata Cezar, apropo) s-ar opri numa' cât să se strâmbe şi să zică simplu că nevastă-sa are grijă mai multă.

Continuă să citești McDonalds, o viziune rurală

Să râdem în direct cu Andrei

Abia am aşteptat să fie vineri, ca să plece în concediu o colegă -al cărei nume va rămâne neprecizat aici- şi să vă pot oferi o selecţie de opere alese. În premieră naţională, primul şi sper ultimul articol din seria "cum a râs Andrei în direct în timp ce citea ştirile" (înregistrarea audio în articolul pe larg).

Continuă să citești Să râdem în direct cu Andrei

Departe

Imaginează-ţi o zi departe. Departe de tot ceea ce vrei să laşi în urmă, în care nu ai la tine, nici în spate, nici în cap, vreun bagaj în plus; o zi pe care o petreci senin, într-o insulă de relaxare deplină. Ba, dacă eşti hăbăuc, îţi mai uiţi şi telefonul mobil acasă şi poţi fi sigur că n-au cum să te ajungă grijile din urmă.


O zi în care ajuţi doi căţei pufoşi să descopere pentru prima dată lumea din jurul casei.


O clipă de încărcat pe deplin bateriile, care te lasă vibrând de energie. Incredibil.


Filmuleţul cu micuţii pufoşi de care scriam nu e gata, dar fraţii lor, imortalizaţi anul trecut, sunt deja vedete. Clipul de pe youtube are o eroare pe care nu am corectat-o, că am descoperit-o abia după primele 100 de vizionări. Şi am zis că mai multe nu va avea niciodată. Acum am descoperit că "sleepy puppies" a fost văzut de 36.000 de ori :).


Cu dedicaţie pentru cei care se ştiu bucura de o clipă de linişte. Şi dacă n-aveţi somn, poate reuşiţi aşa:

De ce trăiesc

În afară de cei care s-au aflat vreodată cu mine în maşină la drum lung şi care ştiu cum conduc, toată lumea se întreabă dacă am avut viteză în accidentul de duminică. Pe locul doi, misterul: s-au deschis airbagurile? Să lămurim o parte din întâmplare.

Continuă să citești De ce trăiesc

Trăiesc

Îi rog din suflet pe cei slabi de înger, inimă şi alte cele, precum
şi pe MAMA, să nu cumva să citească acest post. Pe bune. Nu vă agitaţi
degeaba. Şi mai ales nu deschideţi articolul pe larg, e acelaşi text cu mai multe poze, ceea ce chiar nu vă face bine.

N-am vrut să scriu despre asta, dar cu încurajarea prietenei m-am
gândit la un ţel nobil: să fac reclamă – luaţi-vă Renault Symbol, ţine
la trânteală!


avertizare
Răsturnare spectaculoasă de situaţie şi de Andrei, ieri, pe autostrada
M1 din Ungaria. Nu-mi explic de ce a ajuns maşina mea pe câmpul de
lângă autostradă, după nişte piruete relativ de efect peste şanţul de
lângă, deluşorul de după şi printr-un gard. Imaginile sunt bune de
prima pagină, ba chiar puţin sinistre, dar eu am ieşit de acolo cât se
poate de întreg.


Acum vreo două săptămâni, am tras o trântă peste un gărduleţ pe
care am încercat să îl sar şi am mers şontâc două zile, iar locul mă
doare şi-acum. Ieri am ieşit din maşina aia şi am scăpat cu o vânătaie
pe cotul stâng. Bine, plus una care nu se pune la umăr, unde m-a strâns
centura, dar aia e normală.

 

Nu cred că voi uita vreodată vorbele unicului poliţist maghiar sosit
la faţa locului care o rupea relativ pe engleză, ba chiar mi le pun în
ramă deasupra monitorului. S-a uitat omul la maşină, s-a uitat la mine,
iar la maşină, hăpt înapoi la mine, şi a mai zis doar atât:

"You are lucky man"

Continuă să citești Trăiesc