Primul lucru pe care ar trebui să-l facă Emil Boc la Primărie

Am vrut să scriu zilele astea că Emil Boc trebuie să facă întâi curat prin Primăria lui Apostu, iar apoi să înceapă să lucreze la Clujul visat de noi. Nu are foarte mult rost, că tocmai am citit un text pe care vi-l recomand acum, după campanie, ca pe un ceai bun în zilele când tocmai îţi trece răceala.

Fragmentul 1:

Dacă procedează ca în 2004 şi păstrează “schema de personal”, dacă nu-i înlocuieşte pe complicii lui Apostu, pe şefii de servicii şi de direcţii care – să nu ne îmbătăm cu apă rece – ştiau, toţi, participau sau cel puţin închideau ochii la “taxarea” antreprenorilor dornici de contracte cu bani publici, deci, dacă Emil Boc se mulţumeşte să fie ascultat fără crâcnire, dacă, aşa cum se spune, nu mai suportă să fie contrazis şi va menţine “liniştea”, atunci Clujul nu are nici o şansă de a profita de situaţia favorabilă în care se află.

Fragmentul 2:

Noua administraţie are nevoie să înţeleagă că asfaltarea, plombarea, întreţinerea, reparaţiile, renovarea, refaţadizările şi toate re-urile fac parte din datoria banală. De care trebuie să răspundă un city manager, numit pe criterii de profesionalism, nu politic. Primarul trebuie, de-acum, să se ocupe de transformarea oraşului într-un emiţător magnetic, iar pentru asta e suficient să se înconjoare de o seamă de creiere “neascultătoare”, împreună cu care să găsească acea idee care să pună Clujul pe mapamond.

Ambele scrise de Mihnea Măruţă în Ora de Cluj. Text integral aici.

Despre oameni şi jeguri

Atâtea s-au întâmplat în ultimele două săptămâni, încât a fost chiar greu să-mi amintesc astăzi că mai am de mers şi la vot. Şi asta cu toate că am trecut printr-una din cele mai interesante campanii electorale care au avut loc vreodată la Cluj, în special dintre cele care nu s-au întâmplat. Am avut două tipuri de campanii, de fapt, în ultima lună: mizeria obişnuită din meciul USL-PDL şi un comportament electoral de tip nou asumat de Eckstein Kovacs Peter, din postura candidatului care ştie că nu câştigă.

Eckstein pare a fi primul care a înţeles că o campanie nu înseamnă doar slogan prăfuit, poze zâmbitoare în care nu ştii ce să faci cu mâinile sau lungi manifeste pe care nu le citeşte nimeni. Susţinătorii lui au ieşit în stradă în mici happenninguri simpatice: i-am văzut mergând în şir, uniţi de un cearşaf alb, i-am văzut mergând cu pancarte în timp ce doi băieţi cântau un ceardaş din mers, la un violoncel cărat pe umeri şi-o vioară veselă.

Din păcate, Eckstein a început campania nepermis de târziu. Nu cred că ar fi câştigat oricât de devreme ar fi început, dar ar fi tras cu siguranţă în sus uniunea pe care o reprezintă.

Cel puţin, a avut o campanie printre oameni.

Între timp, USL şi PDL, ale cărora candidaţi se duelează cu adevărat, erau ocupate cu mizeriile obişnuite. În centru, culmea ironiei, două corturi identice ale celor două partide stăteau unul lângă altul; într-unul, din grijă pentru sănătate, unul din partide ne invita să ne măsurăm tensiunea, sau respectiv să vedem cum ne creşte tensiunea în timp ce înghiţim propagandă sub formă de sfaturi medicale.

Acasă, în poştă, mă aştepta o copie color, pe hârtie lucioasă, a două articole din libertatea despre cum Marius Nicoară se uita la filme porno în parlament. Sigur, noi ştim că filmele alea erau cu totul altceva, dar poate mai găsim câţiva care să creadă. În casă, la calculator, citesc ştiri despre bannerele în care Boc dă mâna cu Apostu.

Adică, obișnuitele jeguri. Toți candidații vorbeau de dezvoltarea oraşului, cu o aiuritoare lipsă de detalii concrete despre proiecte mai originale decât „creștere economică” și „investiții” venite cine știe de unde.

Până una-alta, azi am mers la vot, pentru că sunt în continuare de părere că lor le convine o țară de apatici, care nu votează, nu comentează decât la o sămânță și nu îi întreabă de sănătate.