Mamă, n-am murit!

Ce cred părinţii când nu răspunzi la telefon: 50% că ai murit, 49% că eşti pe moarte, 1% că nu ai auzit telefonul sau s-a descărcat bateria – citeam pe Facebook acum câteva zile. Maică-mea e în primele 99% (acuma bate-mă , omoară-mă, da’ tre să le zic).

Mă sună aseară pe la 9 jumate. Io, ca un matinal cuminte ce sunt, la ora aia dormeam. Nu, aseară chiar dormeam. Telefonul, evident, pe silent, că practic sportul ăsta – altfel, am o serie de prieteni care se întreabă pe la două noaptea ce fac. Şi de obicei nu vreau să le spun chiar atunci.

Bun, zic, azi dimineaţă la 5 jumate, când văd apelurile; lasă că sun eu după emisiune. În timpul emisiunii, alte două telefoane din „familie” (că doară ar fi culmea să ştie ai mei la ce oră am eu program!). Nu pot răspunde în direct, da’ nu-i nimic. Sun eu după, doar ăsta e planul.

După matinal, intru direct în şedinţe şi strategy meetings şi timewasting talk opportunities şi tot aşa până pe la ora 10, când, iar, sună maică-mea. De data asta, mă speriu io, că dimineaţa nu sună dacă nu arde.

Şi răspund. Şi mi se pare că plânge la telefon. Şi fac infarct – s-a întâmplat ceva grav şi nerecunoscătorul de eu nu am timp să aflu! Îmi neglijez familia (vară-mea ştie)!

De fapt, maică-mea nu plângea, ci e răcită bocnă şi abia vorbeşte. Nu era nicio problemă, dar nu mai vorbisem la telefon de vreo două zile întregi şi deja se instalase panica; lipsea şi status update-ul uzual „da, totul bine, ca înainte, nimic nou”. Da, logic, crezuse că am păţit ceva. Moartea subită era, fireşte, una din variante, dar între timp îi trecuse. O anunţase cineva din familie: stai, dragă, liniştită, că-i în viaţă. A scris ieri pe blog!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *