Herta Muller şi Nobelul niciodată românesc

O muncitoare dintr-o fabrică de confecţii e interogată, după ce e prinsă în timp ce cosea, în costume de bărbaţi destinate exportului în Italia, notiţe cu mesajul „Marry me”. Un poliţist mănâncă prunele verzi şi necoapte din copacii orașului, gest-simbol al puterii și lăcomiei.

Sunt subiecte a două dintre povestirile Hertei Muller, anunţată astăzi drept câştigătoare a premiului Nobel pentru literatură. Ne-am grăbit să ne anunţăm victoria: o româncă a luat Nobelul pentru literatură, titrează presa. Doar că România are în povestea Hertei rolul căpcăunului, personajului negativ din poveste, fără îndoială necesar pe drumul iniţiatic al eroului, dar în niciun caz plin de merite. România e realitatea opresivă din care şi-a inspirat scrierile, înainte de a fi obligată să plece din ţară. Sau, aşa cum a spus-o comitetul Nobel, ţara din scrierile ei e „tărâmul deposedaţilor”.

Pentru presa internaţională, Herta Muller e o scriitoare din Germania; iar România e menţionată ca loc al naşterii de cei conştiincioşi, care vor să explice geneza poveştilor ei. Spre deosebire de alţi expatriaţi, scriitoarea s-a ţinut aproape de România şi întâmplările recente de pe la noi (inclusiv prin critici dure la adresa Institutului Cultural Român). Ce mă îngrijorează e cum am tratat-o noi: tipic.

Pentru că, de fapt, câte ştiri cu şi despre Herta Muller aţi citit aici în ultimul an, înainte ca un comitet de pe afară să vină să ne explice cât de bună e munca ei? Includ aici nu doar tabloidele care ne puteau informa când s-a împiedicat scriitoarea pe stradă, pe modelul articolelor despre zâne anorexice, ci şi revistele culturale de pe la noi.

Ne-am amintit de ea când ne-a forţat comitetul Nobel. Ceea ce e normal şi îngrozitor de tipic. Avem o campioană mondială la înot din Cluj de care ştiu cititorii unui singur ziar, presa a fost forţată să scrie de handbal când fetele au luat titlul mondial, o clujeancă cercetătoare în SUA a fost băgată în seamă abia când Obama i-a conferit un titlu de recunoaştere, ca apoi să se întoarcă în anonimat. Nu mai vorbesc de Brâncuşi, Ionescu şi alţi clasici pe care noi îi considerăm români, iar pe-afară puţini îi asociază cu Carpaţii. Şi nu ţine scuza că sunt ei neinformaţi – efortul de asociere cu aceste nume aici ar trebui să înceapă.

Poate mai dureros decât ceea ce le facem vechilor nume recunoscute ale culturii române e faptul că 20 de ani de post-comunism nu au produs prea multe nume noi, de care să fi auzit şi alţii. Felicitări, Herta Muller. Să vedem, acum, cât de bine i se vor vinde cărţile aici, la ea acasă.

herta-muller

Un comentariu la “Herta Muller şi Nobelul niciodată românesc”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *