Dreptul la link

În ziua în care am citit că doi editori danezi au publicat un set de principii despre publicarea corectă a link-urilor în presa online, am văzut, din nou, ce mocirlă presupune asta în România, unde pentru mari specialişti în online a da un link înseamnă a pierde cititori (din moment ce ţin site-uri de televiziuni şi ziare centrale, sunt specialişti, nu?).

În România, new media are aceleaşi obiceiuri vechi. Cu mulţi ani în urmă, citeam în Dilema (regret că nu-mi amintesc autorul) despre prostul obicei de a cita informaţii din alte publicaţii cu formule gen “conform unui ziar central” sau “unei reviste culturale”. Autorul numea asta lipsă de trimitere bibliografică, apărută din dorinţa netoată de “a nu face reclamă”.

Uneori, mi se pare că în 2009 nu s-a schimbat nimic. Doar că pe online a cita înseamnă a da link, iar asta se întâmplă rar – iar un link dat corect la o informaţie preluată nu am văzut de mult (clarificare: către articol, nu prima pagină a site-ului, şi cu o descriere relevantă, nu “mai multe aici”).

Chiar pe când citeam ce reguli au propus danezii, Mihai a scris (cu linkuri) despre cum roboţeii cu faţă umană multiplică informaţia şi, practic, prin asta îşi bat joc de munca celor care o produc. El porneşte de la un exemplu concret de furt, cel cu care avem de-a face de vreo două zile încoace, dar principiile sunt aceleaşi.

Când ne vom schimba? Poate atunci când mai mulţi dintre lucrătorii noştri din online nu vor crede că Jakob Nielsen e un institut de sondare a opiniei publice sau că Avinash Kaushik e o gumă de mestecat cu aromă de curry.

P.S. Există câteva excepţii notabile la cele mai sus. Pentru mine a fost surprinzător să văd că oamenii care (aproape de) de fiecare dată au citat Clujeanul.ro cât se poate de corect au fost cei de la Libertatea. Iar când au fost probleme, s-au rezolvat foarte rapid.