De ce n-a ajuns Clujul un „amalgam de suflete”

Impresionantă expresia pe care a folosit-o azi dimineaţă domnul Ioan Ciupe, muzeograf la MNIT, în cursul unei discuţii despre Marea Unire şi clujeni: nu am ajuns niciodată să fim un „amalgam de suflete”, să fim „mână în mână”, oricât dansăm Hora Unirii prin centrul oraşului.

Clujul pare să fi fost mereu „un caz special”, iar discuţiile cu istorici din cursul zilei de astăzi m-au ajutat să reconstitui fragmente din ceea ce se întâmpla în acele vremuri; lucruri pe care nu le-am învăţat din nicio istorie oficială. Azi vorbim cu uşurinţă despre libertate şi unire, dar în 1918, la capătul unor ani de război în care teritoriul României se redusese la o fărâmă iar curtea regală era în refugiu, vorbele astea erau mult de preţ.

În Cluj, armata română a intrat abia la 24 decembrie 1918. Nu doar pentru a defila, ci şi pentru a transmite un mesaj clar, după ce un membru al unei gărzi româneşti fusese ucis în cursul ciocnirilor cu substrat etnic care aveau loc aici încă dinainte de proclamarea unirii. Soldaţii au fost aclamaţi de mii de români, dar majoritatea erau veniţi din satele din jurul Clujului, pentru că oraşul era un fief unguresc, cu o populaţie 90% maghiară. Nici asta nu e neobişnuit, dacă ne gândim că, nu cu mult timp în urmă, românii nu aveau dreptul la case în interiorul oraşului şi nici să deţină cai sau pământuri.

Finalul lui 1918, ca şi anul care a urmat, a fost plin de momente tensionate, dar – uimitor! – ele dispar din discuţiile contemporane despre 1 decembrie, în care se molfăie aceleaşi idei cu iz de mucegai, despre idealuri, visuri milenare şi realizări. Pornite de la ideile care au emoţionat o întreagă naţiune şi au mobilizat milioane înspre transformarea în stat, sunt astăzi golite de conţinut, pentru că nu mai cunoaştem realitatea şi trăirile acelor zile.

Iar de n-am mai ascunde sub covor tensiunile şi conflictele de-atunci, poate am reuşi să mai vindecăm din rănile care, cum s-a văzut de 1 decembrie în centrul Clujului, încă ne macină.

Dincolo de toate astea însă, în 1918 România nu a fost singura naţiune care se năştea în partea noastră de lume. Spre deosebire de Iugoslavia, România este însă, şi astăzi, (aproape) dodoloaţă. Iar dorinţa de a mai repara rănile pe care între timp ni le-a provocat un alt război mondial rămâne vie.

Pentru că ştim că suntem români, pentru că ştim că vrem să fim împreună ca naţiune chiar dacă vedem întotdeauna mai bine defectele vecinului de peste Carpaţi, pentru că noi toţi am fost la Alba Iulia în 1918 prin bunicii noştri, eu vă spun „la mulţi ani”. Puteţi să o acceptaţi ca pe urarea făcută de un prieten la ziua de naştere sau să o lăsaţi să treacă „festivist”. Acum 91 de ani, ne-au câştigat dreptul de a alege.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *