O zi la grătar sau cum am rămas fără sprâncene

Mda. Te poţi baza întotdeauna pe prieteni. Şi spun asta la finalul unei zile în care am călcat în cărbuni încinşi (la propriu!) şi am rămas cu sprâncenele înjumătăţite, încercând să înteţesc focul la mici.


A fost o zi faină, care a început cu vreo două ore mai târziu decât era planul, ca să se trezească toată lumea. A urmat o epopee din seria "sâmbătă la Cora", dar de data asta am fost destul de deştepţi să ne lăsăm genţile în maşină, după ce data trecută a trebuit să le cărăm prin magazin sigilate într-un plastic. Culmea insultei, plasticul cu pricina este, fireşte, ROZ!


La casă la Cora lucra un tip care a făcut şcoala de melci şi a absolvit magna cum lentae. Aşa că am avut timp să îi admirăm toate cele cinci inele de la o singură mână, precum şi părul încreţit permanent, cu permanent. Mic îndrumar pentru casierii de la Cora:

  1. se ia produsul pus de client pe bandă şi se priveşte cu uimire. pe-acolo pe undeva sunt nişte dungi care trebuie arătate către laserul acela roşu. da' unde naiba o fi codul ăla de bare pe minunea asta de pungă?
  2. următoarele 10 secunde se folosesc pentru îndreptarea pungii, ca să se poată citi corect codul de bare
  3. cu cât mai multe pungi micuţe cu CORA irosim, cu atât e succesul mai mare, că doar n-om fi ceva stropşiţi de ecologişti să facem economie. Fireşte, la fiecare, măcar 15 secunde se caută, mă iertaţi, gaura, până se prinde şi musiu din ce parte se deschide punga
  4. numai pentru manageri: casierii începători se pun musai în ziua cea mai aglomerată şi la oră de vârf.

 

Serios, când tipul a trebuit să introducă un cod manual, îl scria CU UN SINGUR DEGET. Ceva de genul: "1…. 4….. no unde o fi şaptele ăla? Aha! Iiiiii….. Unde am rămas?".

 

Aşa că am avut timp să-i memorez şi numărul de pistrui de pe nas, şi numele de pe ecuson, pe care nu o să îl fac public, pentru că probabil avea vârsta minimă legală pentru a lucra + o zi. (În curând vin şi detaliile despre sprâncene)


În continuare aş dori să fac o dedicaţie specială Primăriei municipiului Cluj-Napoca şi Consiliului Judeţean, laolaltă, dar la singular: MOOOORI! Sunt convins că sunt alături de mine în greaua suferinţă toţi cei care au trecut măcar odată cu maşina pe drumul spre Făget în ultimii ani. Alea nu sunt gropi. Dacă Emil Boc ar sta în picioare, ar intra cu totul în unele dintre ele! Şi sunt câteva în care ar încăpea cu tot cu Raimonda, cu nevastă-sa (a lu' Boc), cu fetele şi cu cele două broaşte din birou.

Iar domnul Nicoară (că mai tot drumul e în extravilan), când mai joacă golf, va avea un teren perfect acolo, plin de sandtraps şi pitfalls şi ce găseşte el pe teren la Pianu.

Pe de altă parte, s-a întâmplat o minune: o zi întreagă la iarbă verde fără picior de ureche de manea. Şi nici muzică populară. Şi nici Radio-România-Actualităţi-meciuri-în-direct şi bărbaţi care urlă – la radio! – că n-a fost offsaid.


Pe de altă parte, să faci focul cu cărbuni a fost o experienţă de milioane. În sensul că focul NU SE FACE NICIODATĂ cu cărbuni, dar asta ştia o singură persoană, care nu era acolo. Iar eu am făcut focul cu cărbuni de sute de ori, numai că aveam şi "grill azunder", chestiile alea care ard tare şi menţin flacăra. Ei bine, am buşit 3 kile de mangan pentru opt mici şi 10 frigărui, plus două arsuri pe talpa mea stânga.


Da, două, că după ce am călcat prima dată în cărbuni încinşi, m-am încăpăţânat. Nu erau exerciţii de fachirism, dar în entuziasmul nostru incendiator au ajuns cărbunii ăia peste tot, numai unde trebuia să ardă nu. Aşa că eu, singurul desculţ din zonă, că de, eram la pădure, am testat la propriu teoria care zice că nu te arzi când mergi pe cărbuni fiindcă circulaţia sângelui răceşte zona. FALS! Te arzi! Exact ca în bancul cu tipa care apare la doctor cu arsuri la urechi, şi zice că atunci când a sunat telefonul, a dus fierul de călcat încins la urechea stângă. Şi când doctorul întreabă ce-i cu cealaltă ureche, spune că, normal, a mai sunat-o o prietenă.

 


În rest, mâncarea a fost bună, doar doi dintre noi au încheiat ziua cu dureri abdominale, deci bănuiesc că a fost un succes.

 


Cât despre sprâncene, scriam în titlu că am rămas fără ele şi în lead că le am la jumătate, adevărul e că le am numai mai scurte, pentru că s-au pârlit doar pe jumătate din lungime. Dacă nu lucraţi în presă, să ştiţi că aşa trebuie interpretat şi ce zice tanti de la TV la ştiri: prima propoziţie de obicei e o exagerare, în a doua merge spre bine şi când se termină ştirea vă daţi seama că e vorba despre cu totul altceva.

Un comentariu la “O zi la grătar sau cum am rămas fără sprâncene”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *