[ceva vechi…] Dune, jocul care m-a prins

Dune a fost primul joc care m-a prins. Am stat zile întregi la calculator să îl termin.

A apărut în 1992, dar l-am jucat ani mai târziu, prin liceu. Nu mai văzusem aşa grafică niciodată, pe atunci Prince of Persia era vârful. Îmi plăcea cum sună, avea muzică bestială, şi eu eram la primul meu calculator cu „placă de sunet” (scump utilaj la vremea aia!).

Ani mai târziu, am descoperit pe net coloana sonoră, am aflat că e compusă de Stéphane Picq şi Philippe Ulrich – nu erau doar câteva secvenţe pentru un joc, ci un album întreg publicat sub numele „Dune: A Spice Opera”. Un album ambiental care sună genial, l-am downloadat cu ani în urmă şi îl ascult şi azi (reimprimarea e blocată de casa de discuri). A fost compus special pentru joc din câte ştiu, dar e încă un semn că în universul Dune toate piesele de puzzle se potrivesc perfect.

Mi-a plăcut şi jocul Dune 2, care a apărut scos de cei de la Westwood; e cel care mi-a stârnit pasiunea pentru strategii. Dar ca Dune originalul nu-i nici unul.

Aşa că azi-noapte am zburat câteva ore cu ornitopterul peste Dune şi mi-am făcut din nou armată de fremeni ca să eliberez planeta de Harkoneni. Cine are nevoie de somn? Uneori ne ţine mai bine companie un vis din copilărie 🙂

Pentru nostalgici, DUNE, aşa cum era odată:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *