Select Page

La joacă

La invitația prietenilor de la ATU Consulting, am început să scriu. Când am recitit la final textul, mi-am dat seama că este probabil cel mai personal text pe care l-am scris vreodată: despre lucruri, bătălii și oameni pe care le-am / i-am pierdut, despre cum am descoperit un alt sens pentru a „câștiga” și despre procesul de a conține toate aceste experiențe, care continuă.

Le mulțumesc pentru invitație, sunt rare prilejurile de a scrie un text care să fie și prilej de auto-descoperire. Dacă sunteți curioși, sună cam așa:

Am început să vorbesc târziu și de atunci nu m-am mai oprit. Pe la 4-5 ani, când mergeam în vreun loc de joacă, mă uitam cu maxim dezinteres la tobogane sau hinți, găseam o distinsă babă și mă întindeam la povești. Nu, nu îmi aduc aminte despre ce, dar știu că ai mei nu erau deloc fericiți că ăla micu’ nu se joacă cu alți copii. Probabil din teama de a pierde vreun joc, am pierdut o mulțime de experiențe specifice vârstei.

Cu acest „a pierde” am avut dintotdeauna o mare problemă încă de pe vremea când pe la noi nu exista Monopoly și ne jucam „Nu te supăra, frate!”; un joc cu titlu profetic, fiindcă asta mi-a fost întotdeauna cel mai greu să fac. Privind acum în urmă, e ușor să descopăr ocazii marcate, în principal, de frica unui eventual eșec.

Citește continuarea pe site-ul ATU Consulting