La 4 iunie 1996, pisica familiei noastre – botezată Sindy de o doctoriță din vecini, pe motiv că „arată ca o păpușă” – năștea cinci puradei mari și grași, niște birmanezi pufoși și bine mototoliți, care vreo trei luni ne-au întors casa pe dos și ne-au făcut să ne îndrăgostim de ei de șapte ori pe zi.
Slăbită după naștere, Sindy nu a ajuns să își mai crească puii, motiv pentru care le dădeam lapte din seringa-biberon cam odată la trei ore. După ce farmacistul veterinar ne-a spus că toți cei cinci pui sunt fetițe, am hotărât să facem cadou patru și să păstrăm una – cea mai grasă, frumoasă și liniștită, ca pentru un apartament, pe nume Ancuța.
(Da, maică-mea, responsabilă cu nomeclatura pisicească, credea și încă mai crede că și animalele sunt oameni).
Cu câteva luni mai târziu, am dus-o pe Ancuța la veterinar, care ne-a anunțat senin:
– Și, când crește mai mare, să veniți să vi-l castrez! Apropo, cum îl cheamă?
Luată pe nepregătite, mama a luat decizia care a făcut ca Ancuța să dispară și Mircea să intre brusc în viața noastră.
(ce v-am zis despre numele date de maică-mea? mă bucur că nu mă cheamă pe mine Grivei!)
Mâța liniștită a devenit o tornadă cu multă blană, care parcurgea apartamentul dintr-un capăt în altul în două secunde pe ceas – timp suficient și să se cocoațe pe dulapul din dormitor. Bineînțeles, pe chestia asta a mai primit un nume: Mircea Însuși (…mână-n luptă vijelia-ngrozitoare care vine, vine, vine, calcă totu-n patru labe… sau cam așa ceva).
Aventura numelui a continuat; m-am înscris într-un concurs Whiskas, unde am trecut atât numele pisicii, cât și al proprietarului. Pachetul cu mâncare de pisici câștigat ca premiu a fost expediat, prin Poșta Română, pe numele Mircea Aroneț.
Vă rog, imaginați-vă fața mea când m-am dus cu buletinul la poștă și am încercat să-i explic la tanti de la ghișeu că, știți, Mircea e motanul…
Când Mircea a împlinit 14 ani, nu m-am dus să îi fac buletin ca să-și ia singur coletele primite, ci l-am dus la veterinar. L-am întrebat pe medic cam cât trăiește un pisic și mi-a zis, senin, că unul care stă doar în casă ajunge chiar și la 12-13 ani. Văzând cum mă uit la el, și-a amintit brusc vârsta pisicii și, cu generozitate, și-a lărgit prognoza:
– Chiaaar și paaaaișpeeee!
Azi, motanul născut la noi acasă în 4 iunie 1996 a împlinit 17 ani. Oficial, am fost colegi de apartament mai mult de jumătate din viața mea. Mi-a zgâriat toate scaunele, și-a lăsat blana pe toate hainele pe care le-am avut vreodată și a fost probă de preselecție pentru toate prietenele destul de importante ca să le aduc pe teren propriu. În fiecare zi când ajung acasă, miorlăie la mine până stau undeva jos ca să poată veni să îmi stea în brațe și să toarcă.
Mirciule, la mulți ani! Și să ne vedem cu bine la majoratul tău, când îți cumpăr o mașină. A mea e deja plină de păr de pisică.
Vrabiutele, porcul de guineea, testoasa, ariceii si alte animalute asociate universului Mirmuricesc, ii doresc La multi ani!
La multi ani pisicosi.
Foarte fain! 😀 Să conviețuiți împreună încă mult și bine!
:((( De emotie 🙂 Si eu am avut un motan fix ca al tau. Al meu era Tomi.
Atata am ras… made my day articolul asta:)))
La multi ani impreuna (cum s-ar zice in limbaj mai corporatist) Mircea Aronet si Andrei Aronet!
Cel mai frumos articol despre motănei și pisicuțe!
Abia aștept să o iau și pe a mea înapoi la Cluj!